Geografie și climă

Aşezare geografică

Orașul este situat pe o terasă înaltă de 260m, deasupra văii Ialomiței, la limita dintre regiunea deluroasă subcarpatică și Câmpia Înaltă a Târgoviștei, care cuprinde interfluviul dintre râul Dâmbovița și râul Ialomița până la contactul cu „câmpia de divagare”, joasă și monotonă, fiind o prelungire a câmpiilor subcolinare. Câmpia este desprinsă din uniformitatea Câmpiei Române, Târgoviștea fiind așezată în sectorul subcolinar al acesteia, parte a câmpiei Piemontane Înalte a Ialomiței, și în vecinătatea Dealurilor Subcarpatice.

Relief

Dealurile Târgoviştei (Mănăstirii / Voievozilor)

Cunoscut sub toate aceste denumiri, dealul, tutelat de eleganta arhitectură a Mănăstirii „Sf. Nicolae” / a Dealului este puternic vălurit pe direcţia est-vest. Relieful său, latitudinal, se arcuieşte calm, terminalele fiind Măgura Bucşanilor, la sud, şi la vest Dealul Sasului. Dealul Târgoviştei (Mănăstirii / Voievozilor) străjuieşte Târgoviştea la est şi atinge cota de 425 m şi face parte din complexul Subcarpaţilor Curburii, subdiviziunea Subcarpaţii Munteniei Centrale, segmentul Subcarpaţii Ialomiţei, care face trecerea de la culmile împădurite ale Bucegilor la Câmpia înaltă a Târgoviştei. Geologic, dealul s-a format în procesul complex de elevare epirogenetică a Carpaţilor, mai ales în cuaternar, ca urmare a fenomenului de eroziune, structurându-se în arhitectura sa actuală. Sunt evidenţiate depozite piemontane fluvio-lacustre, monoclinale ori slab cutate.

Interfluviul Dâmboviţa-Ialomiţa se desfăşoară între râurile Dâmboviţa, la vest, şi Ialomiţa, la est, atingând între Târgovişte şi Dragomireşti / Lucieni cea mai mică deschidere – 7-8 km – pe terasa de luncă suspendată. De altfel, interfluviul este marcat de trei nivele de terasă, cea mai importantă bordând vestul Târgoviştei între dealul Teişului şi Priseaca / Dragomireşti. Are aspectul unui culoar cu o altitudine de 60 m în arealul Târgoviştei, uşor boltit, punctat de numeroase conuri de dejecţie. Fiind şi o adevărată cumpănă a apelor, în acest interfluviu s-a manifestat, încă din preistorie, o susţinută şi continuă locuire, iar în antichitate şi în Evul Mediu a cunoscut o intensă viaţă economică, înlesnind deschiderea de căi comerciale. Faptul acesta a înlesnit apariţia a numeroase localităţi cu funcţii agrare şi a marelui centru de polarizare umană, economică, politică şi culturală de la Târgovişte.

Ape

Depresiunea intracolinară, în care a apărut şi s-a dezvoltat orasul Târgovişte este străbătaută de râurile Ialomiţa, Ilfov şi Dâmboviţa.

Ialomiţa izvorăşte din zona de contact a Carpaţilor Meridionali şi Carpaţilor Orientali culegându-şi sursele din circurile glaciare, la altitudinea de 2450 m, de sub Piatra Obârşiei. Astfel, se contopesc pâraiele Obârşia Ialomiţei, Valea Doamnelor şi Valea Sugărilor. Părăsind dealurile subcarpatice, Ialomiţa pătrunde în Câmpia înaltă a Târgoviştei – de fapt, vastul său con de dejecţie – şi se îndreaptă spre est. Pe teritoriul municipiului Târgovişte Ialomiţa curge pe distanţa de 18 km, debitul mediu fiind de 9-13 mc/secundă (are fluctuaţii sezoniere de 12-15 mc/secundă în lunile aprilie- mai, când înregistrează o creştere maximă) şi de 3-4 mc/secundă cel minim, iar viteza de flux variează între 0,75 m/secundă (februarie) şi 8,37 m/secundă (mai); maximele sunt atinse în lunile de primăvară şi se pro­duce o diminuare în lunile de iarnă.

Din albia râului s-a tăiat, mergând paralele cu aceasta, în vremea domniei lui Mircea cel Bătrân, iazul oraşului, pe o distanţă de 4 km, destinat punerii în funcţiune a morilor construite de-a lungul lui, şi care au existat până prin anii ‘50 ai secolului XX, alimentării cu apă a Târgoviştei şi irigării grădinilor de legume şi zarzavaturi.

Hidronimul se revendică din paleoslavă (Ialov = „râul leneş”) şi, ipotetic, din pelasgo-tracicul Aurumetti = „râul firelor de aur”, cât şi din geto-dacul Naparis = „Cerescul/ Divinul”.

Iazul Morilor este cursul de apă artificial, numit într-o vreme şi „Iazul cel Bătrân”, constituind sursa de energie pentru mori şi pentru alte instalaţii, de unde şi numele, dar şi element defensiv, component al fortificaţiilor oraşului vechi. Lung de peste şapte km şi săpat din amonte de podurile Teiş, vărsându-se în Ialomiţa în capătul de jos al oraşului, cu albia lată de cca. 4 m şi adânc de peste 2 m. Datează de la începuturile stabilirii domniei, fiind în strânsă legătură cu edificarea Curţii Domneşti (sf. sec. XIV – încep. sec. XV). Exista în vremea domnitorului Mircea cel Bătrân deoarece acesta dăruieşte mănăstirii Cozia două mori din Târgovişte. A intrat în alcătuirea fortificaţiei realizată la sf. sec. XIV-lea – începutul sec. XV-lea. Pe planul Condurăţeanu din 1886 al oraşului Târgovişte apare în corelaţie cu şanţul şi valul cetăţii. În luncă, iazul prelua funcţia şanţului. Din săparea iazului a rezultat un volum de pământ de cca. 35.000 mc. Probabil că acest pământ a fost folosit pentru a face din el încă un obstacol în calea spre oraş a unui inamic, adică pentru a face un val. În zona scocurilor morilor albia se îngusta, ceea ce făcea cu atât mai necesar un val. Din totalul lungimii iazului, cca. 3,5-4 km erau în raza localităţii. Fără includerea iazului la sistemul de fortificare, acesta era incomplet.

După mutarea capitalei la Bucureşti valoarea strategică a iazului dispare şi el se transformă treptat într-un curs de apă artificial pe care se amplasau morile precum şi alte instalaţii industriale cunoscute în producţia tradiţională: ulei, materiale textile – pâslă, dispozitive şi instalaţii pentru irigat. Până către anii 1951-1952 s-au menţinut pe Iazul Morilor două instalaţii de irigat cu roţi cu cupe şi canale (jgheaburi) de lemn. Până la instaurarea comunismului s-au conservat şi au funcţionat morile din Târgovişte.

Astăzi, Iazul Morilor este un curs de apă mort. Până la consolidarea comunismului, spre anul 1950, la Iazul Morilor, în ziua de Bobotează se desfăşura ceremonia legată de scoaterea Sfintei Cruci din apă. Preotul de la Biserica Creţulescu, după terminarea Sfintei Liturghii şi Sfinţirea Agheasmei, în prezenţa unei mari mulţimi de credincioşi, stând pe podul Mihai Bravu, deasupra Iazului, arunca crucea în apa Iazului şi unul sau mai mulţi tineri săreau în apa rece şi o scoteau, restituind-o părintelui.

Ilfovul izvorăşte din zona periurbană a Târgoviştei, din pădurea Teişului şi dă numele judeţului care circumscrie Capitala României. Urmează partea de est a interfluviului Dâmboviţa-Ialomiţa. De la izvor şi până la confluenţă curge pe o distanţă de 69 km. Mai este cunoscut şi sub nunele de Bălcăţaciu. Se înscrie în tipul hidrologic Mostiştea, iar conul său de dejecţie se află în zona interfluviului Dâmboviţa – Ialomiţa. În deceniul al optulea al secolului XX, între sudul Târgoviştei şi comuna Văcăreşti a fost construită o impresionantă salbă de lacuri de acumulare (sistemul Bunget) pe acest râu, menită să asigure irigarea corespunzătoare a arealului agricol, evitarea şi controlul inundaţiilor şi apa potabilă şi industrială necesară Capitalei.

Hidronimul Ilfov vine din paleoslavul/bulgarul elha/elchon (arin) şi înseamnă „râul cu arini”.

Fauna

Iniţial în câmpia Târgoviştei a existat o faună bogată caracteristică pădurilor de cvercinee (stejărete şi păduri de amestec de stejar cu alte foioase) şi o faună specifică luncilor, ariilor umede, lacurilor şi apelor curgătoare. Această faună se mai pastreză numai parţial, pe de o parte din cauza restângerii masive a pădurilor şi zăvoielor şi pe de altă parte diverselor activităţi antropice care au dus la restrângerea şi chiar dispariţia multor specii, chiar acolo unde pădurile sau alte tipuri de biotipuri naturale s-au mai pastrat. În schimb s-au mai adăugat specii legate de terenuri cultivate şi chiar de asezări omeneşti.

Dintre speciile de mamifere care mai populează pădurile de campie se remarcă caprioara (Capreolus capreolus), vulpea (Vulpes vulpes), veveriţa (Sciurus vulgaris), pârşul de ghinda (Eliomys quercinus), şoarecele de pădure (Apodemus sylvaticus), chiţcanul de pădure (Sorex araneus). Mai numeroase sunt păsările: turturica (Streptopelia turtur), sturzul (Turdus philomelos), cintezoiul (Fringilla coelebs), mierla (Turdus merula), ţoiul (Sitta europaea), presura galbenă (Emberiza citrinella) şi diverse răpitoare mici de zi: şoimul rândunelelor (Falco subbuteo), eretele (Falco verpertinus), gaia roşie (Milvus milvus) şi răpitoare de noapte: cucuveaua (Athene noctua) şi în localităţi: cucuveaua pitică ( Glaucidum passerinum), ciuful de pădure (Asio otus), huhurezul mic (Strix aluco).

Se întalnescşi numeroase insecte defoliatoare ca molia verde a stejarului (Tortrix viridana), omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar), cotarii (Geometridae), cărăbuşul de mai (Melolontha hippocastani), gândăceii de scoarţa (Ipsidae), rădaşca (Lucanus cervus), bondari, furnici, viespi, ş.a.

În zăvoaie şi în vegetaţia palustră (papură, stuf, pipirig) de pe malul apelor îşi găsesc adăpost şi hrană şobolanul de apă (Arvicola terestri), diverse specii de broaşte, diverse păsări cum sunt: pescăruşul albastru (Alcedo atthis), codobatura albă (Motacilla alba), codobatura galbenă (Motacilla flava), presura de stuf (Emberiza schoeniclus), privighetoarea de zăvoi (Luscinia luscinia). Pe cursurile mici de apă se întalneşte cleanul (Leuciscus cephallus), mreana (Barbus barbus), bibanul (Berea fluviatilis), caracuda (Carassius carassius) şi roşioara (Scarandinus erithrophthalmus). În pădure, pe lângă mamifere şi batracieni, se pot întâlni specii de reptile (şopârla, şarpe de pădure), precum şi unele specii colonizate (fazan), păsări de pasaj – sitar (Scolopax rusticola).

Prin locurile ierboase se întâlnesc adesea cârtita (Talpa europaea) şi guşterul, iar în pajişti cu umiditate mai mare şi în grădini: broasca râioasă (Bufo bufo), ariciul(Erinaceus concolor = roumanicus), şoarecele pitic (Micromys minutus), libelula şi alte insecte ale căror larve se dezvoltă într-un mediu umed.

În mărăcinişuri şi pe terenurile deschise se întânesc trăiesc câneparul (Carduelis cannabina), vrabia de camp (Passer domesticus) şi gugustiucii (Streptopelia decaocto). Ciorile (cioara neagra – Corvus corone corone) au atins un număr atât de mare în unele zone, încat au devenit un element de disconfort fonic şi de poluare cu dejectii.

În ansamblu, din punct de vedere biogeografic, teritoriul municipiului Târgovişte se încadrează în provincia dacica, iar conform clasificărilor biogeografice actuale se încadrează în regiunea continentală a Europei.

Vegetaţie

Sub aspect fitogeografic,  municipiul Târgovişte se încadrează în provincia dacică, districtul Câmpiei Române centrale, mai exact la contactul acesteia cu districtul Subcarpaţii Munteniei. În harta vegetaţiei potenţiale a României realizată de N. Doniţă şi Doina Ivan, municipiul Târgovişte este inclus în complexul teritorial al pădurilor de stejar cu Carex brizoides, iar în lungul râului Ialomiţa sunt figurate păduri de luncă cu stejar pedunculat, frasin de luncă, plop şi sălcii.  În pădurile din împrejurimile oraşului sunt dezvoltate cele de stejar pedunculat (Quercus robur) cu cer (Quercus cerris) şi gârniţa (Quercus frainetto). Cele trei specii participă neuniform în alcătuirea arboretelor şi destul de frecvent se găsesc şi carpenul (Carpinus betulus), jugastrul (Acer campestre), teiul (Tilia tomentosa, T. cordata), arţarul (Acer platanoides), arţarul tătăresc (Acer tataricum), frasinul cu frunza îngustă (Fraxinus angustifolia), ulmul (Ulmus minor), cireşul păsăresc (Primus avium), părul pădureţ (Pyrus pyraster).

În pădurea Teiş abundent este şi gorunul (Quercus petraea). Foarte interesantă este abundenţa unui hibrid între gorun şi stejarul pedunculat, descris în literatura botanică sub numele de Quercus rosacea.  Subarboretul este format din păducel (Crataegus monogyna), porumbar (Prunus spinosa), sânger (Cornus sanguinea), spinul cerbului (Rhamnus cathartica), salbă moale (Euonymus europaea), salbă râioasă (Euonymus verrucosa), corn (Cornus mas), măceş (Rosa canina), lemn câinesc  (Ligustrum vulgare), mur (Rubus caesius), călin (Viburnum opulus).  Dintre plantele agăţătoare se întalnesc curpenul de pădure (Clematis vitalba) şi iedera (Hedera helix), mai rar fluierătoarea (Tamus communis), specie atlantico-mediteraneană.

Patura ierbacee este puternic dezvoltată, fiind compusă atat din specii de pădure, cât şi din specii de plante de locuri deschise, pătrunse în urma răririi pădurilor. Marea diversitate de specii este legată şi de variaţii ale cantităţii de humus şi de microrelief, care determină variaţii ale umidităţii disponibile plantelor: silnicul (Glechoma hederacea), toporaşii (Viola reichenbachiana, V. canina, V. odorata, V. alba), untişorul (Ranuculus ficaria), piciorul caprei (Aegopodium podagraria), cerenţelul (Geum urbanum), sclipeţii (Potentilla erecta), coada cocoşului (Polygonatum multiflorum, P. odoratum).

Specii de graminee frecvent întâlnite sunt golomăţul (Dactylis glome rata) şi firuţa de pădure (Poa nemoralis). Pe alocuri este abundentă usturoita (Alliaria petiolata), specie caracteristică pentru solurile eubazice, bogate în humus şi azot. În pătura ierbacee a pădurilor din partea de nord a municipiului Târgovişte mai apar obsiga de pădure (Brachypodium sylvaticum), Scrophularia nodosa, specii de Campanula (C. persicifolia, C. patula, C. rapunculus, C. glomerata), căpşunul sălbatic (Fragaria viridis), ştirigoaia de pădure (Veratrum nigrum), local, de exemplu la Teiş – dumbravnicul (Melittis melisophyllum).

Pe văile râurilor, datorită condiţiilor de umiditate ridicată a solului şi naturii aluvionare a acestuia, se dezvoltă o vegetaţie constituită din plante higrofile, dar şi păduri care apar de cele mai multe ori sub forma şleaurilor de luncă sau de zăvoaie. Aceste păduri au ca specii dominante arborii cu lemnul moale: aninul negru (Alnus glutinosa), sălciile (Salix alba, Salix fragilis, Salix purpurea), plopii (Populus alba, Populus nigra, Populus canescens). Adesea, în pădurile de luncă apar într-o proporţie ridicată şi specii de frasin (Fraxinus excelsior, F. Angustifolia). Flora ierboasă însoţitoare este abundentă, foarte caracteristice fiind lăsniciorul (Solanum dulcamare), piperul lupului (Polygonum hydropiper) şi dreţele de luncă (Lysimachia nummularia).

În plopişuri apar frecvent graminee, iar în sălcetele din locurile cele mai joase se dezvoltă o floră higrofilă, specifică luncilor.

Vegetatia de pajişti, cu o extindere mai mare în zona de izvoare a Ilfovului, la nord de şoseaua Târgovişte – Priseaca, este reprezentată de iarba câmpului (Agrostis tenuis), în locuri mai umede de iarba moale (Agrostis alba), iar în locuri mai des circulate de iarba de gazon (Lolium perenne), de pir (Agropiron repens, A. Intermedium), de pir gros (Cynodon dactylon) şi de Festuca valesiaca cu diferite specii xero şi xeromezofile.

În lunci se dezvoltă pajişti de Agrostis alba şi de firuţă (Poa pratensis ssp.angustifolia) cu diverse plante mezo şi mezohigrofile. Dintre plantele ierboase însotitoare frecvent se întalnesc: traista ciobanului (Capsella bursa pastoris), păpădia (Taraxacum officinale), muşeţelul (Matricaria chamomilla), cicoarea (Cychorum intybus), trifoi târâtor (Trifolium repens), trifoiaş (Trifolium campestre), timoftică (Phleum pratense), firuţa de livadă (Poa pratense), coada vulpii (Alopecurus pratense), diferite specii de rogoz (Carex sp.), obsigă (Bromus hordeaceum), viţelar (Anthoxanthum odoratum), ghizdei (Lotus  corniculatus), şovârz (Origanum vulgare), turiţă mare (Agrimonia eupatoria), măzăriche (Vicia cracca), coada şoricelului (Achilllea setacea), ciocul berzei (Erodium cicutarium), trei frati pătaţi (Viola tricolor), sunătoare (Hypericum perforatum), patlagina (Plantago lanceolata), Centaurea micranthos, macriş mărunt (Rumex acetosella), scai (Eryngium campestre), lucernă (Medicago sativa), scrântitoare (Potentilla argentea, P. Reptans), cornut (Cerastium crastioides).

Degradarea prin păşunat este indicată de specii ca laptele cucului (Euphorbia cyparissias), bărboasă (Botriochola ischaemum), firuţă cu bulbi (Poa bulbosa), flocoşele (Filago arvensis), şopârliţa (Veronica arvensis), specii de ciulini (Carduus nutans, C. acanthoides).

Prezenţa luncii Ialomiţei , a lacurilor de la Priseaca şi a zonelor de supraumectare din jurul lor a favorizat dezvoltarea vegetaţiei acvatice alcatuită din: săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), crinul de baltă (Butomus umbellatus), limbariţa (Alisma plantago-aquatica), iarba broaştei (Hydrocharis morsus-ranae), broscăriţa (Potamogeton perfoliatus), brădişul (Ceratophyllum demersum, Myriophylum verticillatum). Vegetaţia palustră este reprezentată de stuf (Phragmites australis) şi papură (Typha latifolia, T. Angustifolia).

Pe marginea lacurilor şi a şanţurilor pline cu apă cresc stânjenei galbeni (Iris pseudacorus), rogozuri mari (Carex riparia, C. acutiformis), cucuta de apă (Cicuta virosa), buzduganul de apă (Sparganium erectum), rourica (Glyceria fluitans). Fixate pe fundul apelor se dezvoltă foarfeca bălţii (Stratiotes aloides) şi ciuma apelor (Elodea canadensis). Pe suprafaţa apelor se întâlnesc unele plante, la început fixate de fund, apoi plutitoare ca trăţelul de apă (Utricularia vulgaris) şi lintiţa (Lemna minor).

În microdepresiunile umede se dezvoltă boglarii (Ranunculus sceleratus), pipirigul (Juncus conglomeratus), pipiriguţul (Eleocharis palustris), izma de baltă (Mentha aquatica, M. arvensis).

Vegetaţia sagetală se întalneste în culturile agricole şi în pârloage de unde pătrunde adesea şi pe terenuri virane. Macul de câmp(Papaver rhoeas), palamida (Cirsium arvense), albăstrelele (Centaurea cyanus), nemţisorul (Consolida orientalis) sunt specifice pentru culturile de păioase, stânjeneii (stânjenelul pitic -Iris pumila –  numit şi răţişoara), ridichea sălbatică (Raphanus raphanistum), diferite specii de Chenopodium, piciorul cocoşului de câmp (Ranunculus arvensis) îndeosebi pentru culturi prăşitoare.

Vegetaţia ruderală însoţeşte asezarile omeneşti, calea ferată şi drumurile. Reprezentative în acest sens sunt: bozul (Smbucus ebulus), scaietele (Cirsium lanceolatum), brusturul (Arctium lappa, A. media), traista ciobanului (Capsella bursa+pastoris), ciulinul (Carduus nutans), troscotul (Polygonum aviculare), urzicile (Urtica dioica, U. urens), ciumăfaia (Datura stramonium).

 Economie

Poziţia favorabilă, în mijlocul Ţării Româneşti, pe importantul drum comercial care lega Braşovul de Dunăre, calităţile strategice ale locului, precum şi gradul de evoluţie economică a aşezării cu certe trăsături urbane au determinat alegerea Târgoviştei ca reşedinţă domnească în timpul lui Mircea cel Bătrân.

Prezenţa reşedinţei domneşti la Târgovişte a stimulat, evident, dezvoltarea economică a oraşului. În acest sens, de mare importanţă pentru începuturile oraşului este alegrea Târgoviştei ca punct de vamă pentru negustorii din Polonia de către Mircea cel Bătrân. Astfel se asigura oraşului o sursă de venituri, deschizându-i-se şi noi posibilităţi de dezvoltare. Privilegiile comerciale ulterioare (1422 şi 1424) au stimulat prosperitatea aşezării, către 1431 Târgoviştea rămânând singura capitală a Ţării Româneşti. După stabilirea la Târgovişte a Curţii Domneşti, oraşul a devenit cel mai important centru economic, administrativ şi militar al Ţării Româneşti. Aici s-au stabilit cei mai însemnaţi dregători şi a fost atras un mare număr de meşteşugari şi negustori.

Din porunca lui Radu cel Mare, în 1508, tipograful sârb Macarie înfiinţează prima tipografie de pe teritoriul ţării, la Mănăstirea Dealu. De sub teascurile ei vor apărea cele dintâi cărţi din spaţiul românesc: „Liturghierul” (1508), „Octoih” (1510) şi „Evangheliarul” (1512).

Lui Petru Cercel (1583-1585) i s-au datorat atelierul pentru turnarea tunurilor şi ciutăria domnească.

Dezvoltarea oraşului a stagnat după abandonarea temporară a reşedinţei domneşti de la Târgovişte şi mutarea acesteia la Bucureşti, în 1625, în timpul domniei fiului nevârstnic al lui Radu Mihnea, Alexandru Coconul. Activităţile economice s-au diminuat, mulţi locuitori cu ocupaţii şi interese strâns legate de Curtea Domnească plecând la Bucureşti, unde, în documente, le era precizată originea: „ot Târgovişte”.

Înfiinţarea Camerei de Comerţ Târgovişte (1880), a Serviciului Tehnic, a Băncii de Credit Agricol, a distileriilor de spirt (Vlădescu, Ştefănescu, Samuel losif), a morii Kulle şi a rafinăriilor Luculescu, I. Tomescu, Iancu Grigorescu, Ghiţă Gavrilescu, Câmpeanu etc (care beneficiau de legile de încurajare a industriei), anunţau deschiderea oraşului spre noi orizonturi moderne.

Ocupaţia armatelor germane şi austro-ungare (20 septembrie 1916-20 noiembrie 1918) a reprezentat o perioadă grea caracterizată printr-o exploatare sporită a bogăţiilor solului şi subsolului şi măsuri severe împotriva populaţiei civile. S-au rechiziţionat obiectele de aramă, bronz şi plumb, clopotele bisericilor, s-au fixat raţii zilnice, preţuri maximale, s-au schimbat numele străzilor, cu nume care subliniau ocupaţia străină. Activitatea industrială a încetat din cauza lipsei de materie primă.

Către sfârşitul perioadei interbelice oraşul dispunea de un important nucleu economic ce reunea: Arsenalul Armatei, întreprinderile din domeniul industriei petrolului – „Unirea”, „loan I. Grigorescu”, „Societatea Româno-Belgiană”, „Helios”, „Gheorghe Rosnovanu şi Zaharia Z. Panţu”, societatea „I. Vasilescu” (comerţ cu cereale, ciment, cherestea şi cărămidă), fabrica de ţigle, faianţă şi teracotă „Dâmboviţa”, fabrica de cărămidă presată „Victoria”, societatea de transport de pasageri şi mărfuri „Dacia Română”, societatea de morărit „Unirea”, fabrica de sticlă „Sticla Românească”, societatea de lucrări publice şi particulare „Fraţii Magrini”, Banca Naţională a României, Banca Centrală Ploieşti, Banca Camerei de Comerţ, Banca Comercială şi Industrială, Societatea de credit „Vulturul”, atelierele tipografice „Dâmboviţa”, „Dacia”, „Viitorul” şi „Unirea”, 5 farmacii şi drogherii, 4 hoteluri importante „Bucureşti”, „Bristol”, „Surugiu” şi „Petrol”, numeroase restaurante, hanuri şi cârciumi.

Perioada regimului comunist a însemnat în primul rând transformarea oraşului într-un puternic centru industrial. Dezvoltarea lentă din anii 1950-1960, a fost urmată de un deceniu de numeroase investiţii, ce vizau constituirea unei ample platforme industriale, în concordanţă cu obiectivele Partidului Comunist Român de industrializare masivă a ţării. Noile întreprinderi vor absorbi populaţia din diverse zone ale ţării, triplând numărul locuitorilor oraşului şi forţând extinderea acestuia, prin construirea de noi cartiere şi facilităţi pentru aceştia.

Încă de la şedinţa Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român din 15 august 1945, se adoptase lozinca „Să ne îndreptăm atenţia către industrie!”. Începuturile acestui amplu proces de industrializare sunt însă modeste. La momentul proclamării Republicii Populare Române, existau în Târgovişte Atelierele CFR (fostul Arsenal al Armatei), trei rafinării de petrol, cinci fabrici de sifoane, două fabrici de mezeluri, două de teracotă, o fabrică de oxigen, o fabrică de spirt, una de săpun, o sticlărie, o turnătorie şi 8 mori de făină. Principalele întreprinderi vor fi naţionalizate prin Legea din 11 iunie 1948. Cea mai importantă unitate economică rămâne fostul Arsenal, botezat din 8 august 1945 Atelierele CFR „Gheorghe Gheorghiu-Dej” şi transformat succesiv în Uzină de Maşini (1949), apoi în Uzină de Utilaj Petrolier (UPET) – nume sub care este cunoscut şi în prezent. Aici vor fi inaugurate şi cursurile unei „universităţi muncitoreşti” (din 1960), pe lângă procedeele destinate uzului industrial, muncitorii-cursanţi studiind în câteva ore şi fizică, matematică şi limba română. Fosta rafinărie „Victoria” îşi păstrează numele dar devine fabrică de produse chimice (1950), continuându-şi activitatea şi după 1989.

Înfiinţarea judeţului Dâmboviţa în 16 februarie 1968, cu reşedinţa în municipiul Târgovişte, a permis noi iniţiative care vizau transformarea localităţii în „cetate a oţelului şi a industriei constructoare de maşini”.

Vizita lui Nicolae Ceauşescu din 22 iulie 1969 constituie momentul decisiv în transformarea oraşului în centru industrial. Sunt vizitate locurile unde se vor construi marile obiective destinate platformei industriale. În anul următor încep lucrările de construcţie la întreprinderea de Strunguri „SARO”, întreprinderea de Becuri şi Surse de Iluminat „Romlux” (ambele intrând în funcţiune în iulie 1972) şi la Combinatul de Oţeluri Speciale (COS). Echipate cu tehnică modernă şi înghiţind cele mai mari sume investite vreodată în economia Târgoviştei, cele trei întreprinderi erau furnizori de talie naţională, considerate capabile să concureze cu giganţii occidentali la nivelul calităţii produselor.

Combinatul de Oţeluri Speciale a fost inaugurat de Nicolae Ceauşescu la 14 decembrie 1973, devenind principala unitate economică a oraşului şi unul din cele 10 astfel de combinate existente în lume, proiectat să producă peste un milion de tone de oţeluri aliate şi înalt aliate pe an. După 1989 va fi printre primele mari unităţi economice intrate în atenţia investitorilor străini, funcţionând până în prezent (masiv restructurat însă) în cadrul grupului internaţional „Mechel”.

Efortul constructiv şi urbanizarea intensivă au fost resimţite de locuitori, unităţile de alimentare publică fiind situate pe locul al doilea. În domeniul industriei alimentare sunt date în folosinţă Fabrica de Produse Lactate (1970)-şi astăzi în activitate sub numele „Natura”- Fabrica de Produse Alimentare a Municipiului (1973), Fabrica de Pâine (1975) şi Abatorul (1982).

În ultimul deceniu al secolului XX, dezvoltarea oraşului Târgovişte s-a desfăşurat într-un ritm mai lent. Platforma industrială care asigura majoritatea locurilor de muncă a fost masiv restructurată, dezvoltându-se în schimb iniţiativele private şi investiţiile unor companii multinaţionale din domeniul comerţului şi serviciilor.

Marii operatori economici ai oraşului sunt acum vechile unităţi industriale restructurate şi privatizate – Mechel, Oţelinox, UPET, Romlux – dar şi firme noi, ca Erdemir şi Rondcarton.

Grupul siderurgic rus Mechel a pătruns pe piaţa românească prin cumpărarea pachetului majoritar de acţiuni (83,99%) de la Combinatul de Oţeluri Speciale din Târgovişte în anul 2002. Începând cu anul 1997, pachetul majoritar de acţiuni al Oţelinox (51 %) a fost achiziţionat de Samsung Deutschland GmbH – filială a grupului sud-coreean Samsung Corporation. La finalul anului 2006, compania şi-a extins gama de fabricaţie, prin finalizarea investiţiilor în secţia de ţevi sudate din oţel inoxidabil.

Compania siderurgică turcească Erdemir a cumpărat, în 2001, laminorul de benzi electrotehnice al Combinatului de Oţeluri Speciale Târgovişte. Erdemir România este specializată în producţia de tablă, fâşii şi benzi din oţel şi are circa 350 de angajaţi.

Dintre investitorii autohtoni, Rondocarton Cluj şi-a deschis cea de-a doua fabrică de carton ondulat, în Târgovişte, însă producţia propriu-zisă a fost demarată abia în luna ianuarie a anului 2009. Fabrica are circa 60 de angajaţi.

O serie de societăţi comerciale de tipul hipermarketurilor- Kaufland, Praktiker, Interex, Plus, Penny Market, Ethos, Profi, Dedeman, Carrefour, Mega Image, Metro-îşi deschid centre comerciale la Târgovişte, activând în paralel cu vechile magazine mari „Muntenia” şi „Mondial”.

În 1970 au început lucrările de construcţie la principalele obiective ale Platformei industriale Târgovişte.

Întreprinderea de Becuri şi Surse de Iluminat „Romlux” a intrat în funcţiune în 1972, proiectată să producă 4,5 milioane lămpi florescente, 1,2 milioane lămpi cu vapori, 95 milioane lămpi cu incandescenţă şi 3 milioane de lămpi cu halogen pe an. În deceniul opt al secolului al XX-lea această unitatea economică reprezenta 4,4% din producţia industrială a judeţului.

Întreprinderea de construcţii-montaj Dâmboviţa a fost înfiinţată în 1968 şi a cunoscut o dezvoltare ascendentă, concretizată în creşterea parcului de utilaje şi în intensificarea procesului de mecanizare şi automatizare a lucrărilor. Parcul de utilaje şi maşini era dotat cu excavatoare, betoniere, automalaxoare, automacarale, macarale-turn, buldozere, utilaje care asigurau mecanizarea şi automatizarea lucrărilor de construcţii montaj, fapt ce a condus la creşterea productivităţii muncii.

Întreprinderea de construcţii montaj metalurgic / ICMM a fost înfiinţată în 1973 si a avut ca principală menire activitatea de construcţii – montaj a acestui minister din Târgovişte şi alte platforme metalurgice din ţară. În perioada în care a existat, întreprinderea a reuşit să pună în funcţiune în municipiu importante obiective ale industriei metalurgice româneşti, între care întreprinderea Oţel Inox (integral), la COST: Laminorul de Profile Mici, Fabrica de Dolomită, Fabrica de Oxigen (integral), Laminorul de Benzi Electrotehnice (instalaţi şi montaj utilaje), Extinderile de la Oţelării, Forja de Blocuri şi Bare, Trăgătoria de Bare.

Perioada de apogeu a activităţii unităţii a fost consemnată între anii 1985-1989, iar la 1 februarie 1991 (conform legislaţiei în vigoare la acea dată) a fost transformată în societate comercială pe acţiuni sub titulatura de S.C. CORINT S.A. Târgovişte.

Întreprinderea de industrie locală „Ciocanul” a fost înfiinţată în 1950 având sectoare productive în metalurgie, cauciuc şi piese auto. Producea o gamă variată de produse destinată pieţei. Diversificându-şi activitatea, în 1970, producea mobilă, robineţi şi reductoare pentru tuburi de oxigen, piese de schimb auto. În urma privatizării, întreprinderea si-a schimbat denumirea in Rotes S.A.

Întreprinderea de strunguri SARO a intrat în funcţiune la 14 iulie 1972, obiectiv important al Platformei Industriale Târgovişte Nord. A fost proiectată şi echipată tehnologic să producă întreaga gamă de strunguri automate mono şi multiax şi de strunguri paralele cu diametrul de prelucrare între 600 mm, 1000 mm şi peste; capacitatea de producţie previzionată era de 9.500 strunguri pe an.

Întreprinderi de industrie locală din deceniul 8 al sec. XX:

Compan (1970), producea pâine şi specialităţi de panificaţie; Fabrica de Produse Lactate şi Fabrica de Produse Alimentare (puse în funcţiune în 28 apr. 1973); Abatorul oraşului dat în folosinţă în 22 iul. 1973; Fabrica de Preparate de Carne (1975); „Viitorul” (înfiinţată în 1970), avea ca obiect de activitate morăritul şi fabricarea băuturilor răcoritoare; întreprinderea de Producţie şi Valorificare a Legumelor şi Fructelor (înfiinţată în 1970).

Întreprinderile Fraţii Niculescu Ciufu

În 1925 noii proprietari (Fraţii Niculescu Ciufu) ai rafinăriei Fabrica de Petrol Vulcan cereau Ministerului Industriei şi Comerţului aprobarea pentru funcţionarea fabricii, transferarea avantajelor Legii încurajării industriei naţionale din 1912 pe numele lor. Fraţii Gheorghe şi Alexe Niculescu Ciufu din Târgovişte au cumpărat întreprinderea cu terenul aferent de 20 pogoane cu preţul de 2.400.000 lei. Cu această denumire „Fabrica de Petrol Vulcan” a funcţionat până în anul 1931, când se transforma în firma socială Înteprinderile Fraţii Niculescu Ciufu societate anonimă cu obiectul societăţii industria de petrol şi exploatări terenuri petrolifere, industria oxigenului şi derivatelor, industria săpunului şi derivatelor, exploatări de păduri şi depozit de lemne, exploatări de mori şi terenuri agricole şi viticole.

În 1931, întreprinderea s-a transformat în societate pe acţiuni, având ca obiect de activitate: industria de petrol şi derivate, desfacerea produselor fabricii. Activitatea se desfăşura în fabrica de petrol din comuna Ulmi, în depozitele din Târgovişte, (str. Stelea, nr.3) şi în cel din comuna Mogoşeşti.

Activitatea complexă cuprindea industria oxigenului, a derivatelor, desfacerea produselor fabricii de oxigen din comuna Ulmi; industria de săpun şi derivate, desfacerea produselor fabricii de săpun şi produse chimice Ciufu din Bucureşti (proprietate a firmei);exploatările forestire pe care le poseda în judeţul Prahova şi Dâmboviţa, vânzarea produselor în Depozitul de lemne şi cărbuni Fraţii Niculescu-Ciufu din Bucureşti; exploatarea morilor din comuna Mogoşeşti şi Picior de Munte din judeţul Dâmboviţa; exploatarea terenurilor agricole şi viticole din jurul Târgoviştei.

În 1945 firma a înfiinţat o sucursală pentru desfacerea uleiurilor minerale şi altor produse petroliere ale rafinăriei în Bucureşti.

Întreprinderile petroliere Ioan Grigorescu (1880-1948)

Întreprinderile petroliere Ioan Grigorescu au fost cele mai vechi în domeniul petrolului din judeţul Dâmboviţa, denumire care datează din anul 1924. La începuturile sale, firma a purtat denumirea Ioan Grigorescu. Activitatea desfăşurată de această firmă era mai veche, ea datând din anii 1881-1888, când Ioan Grigorescu exploata şi exporta petrol brut şi alte derivate. Firma avea o exploatare rudimentară cu câteva puţuri la Colibaşi, Glodeni şi Gura Ocniţei, după care în jurul anului 1900, patrimoniul acesteia era de 75 hectare teren petrolifer luat în concesiune, două rafinării, una la Mahalaua (Viforâta) – cumpărată în 1881 şi alta la Tătărani (Prahova) – cumpărată în 1888, o conductă de petrol în lungime de 23 km de la Colibaşi la Târgovişte şi un depou cu linie de garaj în staţia Târgovişte cu 18 vagoane-cazane. Schelele petroliere de la Glodeni, Gura Ocniţei, Reşca, Colibaşi şi cele de la Telega, Buştenari, Ţega din judeţul Prahova, foloseau ca metode de exploatare a petrolului puţurile de mână, dar şi exploatarea cu ajutorul sondelor (Colibaşi). De asemenea, întreprinderile Ioan Grigorescu, mai deţineau în proprietate moşiile Săcuieni, Adânca, Băjeşti, din judeţul Dâmboviţa, Apostolache (jud. Prahova) şi din 1913, moşia Cârciuma de Piatră (judeţul Argeş).

Întreprinderile Ioan Grigorescu, pe lângă exploatarea şi rafinarea petrolului, se ocupau cu comercializarea petrolui brut şi a derivatelor, atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă. Firma a făcut parte din carteluri pentru comercializarea şi distribuirea petrolului pe piaţă (Societatea Română pentru industria şi comerţul de petrol, Distribuţia). Cu toate greutăţile întâmpinate, firma a făcut faţă concurenţei, lărgindu-şi pieţele de desfacere la sfârşitul secolului al XIX-lea, în ţări ca Ungaria, Austria, Germania, Bulgaria, Serbia.

Prin firma C.M. Maffini, în anul 1892, produsele acestor întreprinderi au pătruns în Italia, Ioan Grigorescu a primit, la Târgovişte, vizita lui Vittorio Croizot din Italia, importatorul unei lămpi de iluminat, care folosea drept combustibil gazolina. Prin mijlocirea acestuia, gazolina fabricată în rafinăria Mahalaua, a fost exportată pentru iluminarea oraşelor din Egipt, Italia şi Dalmaţia. În 1893 din cauza nerentabilităţii, a vândut rafinăria de la Tătărani.

La 1900, această întreprindere era cotată ca fiind o fabrică modernă deoarece procedeele de fabricaţie folosite erau considerate economice, consuma o cantitate relativ mică de combustibil în procesul de producţie şi avea un randament mare faţă de alte fabrici de petrol din ţară. Fabrica era dotată cu un agitator de 3,5 tone, capacitate pentru rafinarea petrolului, două rectificatoare pentru prelucrat benzine brute obţinute prin distilarea ţiţeiului, o instalaţie specifică pentru fabricarea uleiurilor minerale de uns maşini, construită în sistem rusesc cu concasor de aer.

În 1918, a murit loan Grigorescu, iar firma se va numi Succesiunea Ioan Grigorescu, iar în 1924, întreprinderea a fost transformată în societatea anonimă pe acţiuni cu denumirea Întreprinderile Petroliere Ioan Grigorescu. Rafinăria şi-a continuat existenţa până la naţionalizarea din 1948, producând marfă pentru piaţa internă şi externă, însă activitatea ei nu se va mai ridica la valoarea celei existente în perioada antebelică.

Fabrica de cărămidă şi teracotă „Dâmboviţa” a fost înfiinţată în 1936 şi era proprietatea lui Alexandru Surugiu. Producea cărămidă presată, ţiglă smălţuită şi nesmălţuită, sobe de teracotă şi faianţă. Se importa pământ argilos de la Varna şi pământ gras, vânăt, de la Plevna. Avea o producţie de 25.000 de cărămizi şi cahle de sobă pe zi. Fabrica a fost naţionalizată în 1948.

Fabrica de ape gazoase – Gogu I. Ionescu

A fost înfiinţată în 1895 de farmacistul Alexandru F. Nagy şi preluată mai târziu de un alt investitor, August Hortenstein, care o vinde în 1900 lui Gogu I. Ionescu. Investitorul Gogu Ionescu a modernizat întreprinderea şi a construit o clădire specială în strada Vestei, nr. 22, după normele şi cerinţele de igienă şi salubritate (canale, conducte de scurgere). Fabrica a fost racordată la reţeaua de apă a oraşului. Folosea ca materie primă zahărul românesc, acidul carbonic de la Fabricile Române Unite (Bucureşti) şi esenţe procurate de la dr. Urbeanca. Sticlele în care se îmbuteliau sucurile erau de provenienţă străină, cumpărate de la nişte negustori angrosişti din Viforâta. Fabrica producea limonade gazoase şi sifoane pe care le vindea locuitorilor din Târgovişte, cât şi din satelor învecinate. Pentru distribuirea produselor fabricii, întreprinderea era dotată cu patru cariote (gabriolete) şi 14 cai. Muncitorii angajaţi erau în număr de 9, iar forţa motrice era de 2 H.P. Fabrica a obţinut avantajele Legii industriale din 1877. La 1912, capitalul fabricii (instalaţii, clădiri, trăsuri), în valoarea de 20 000 lei, iar cheltuielile de producţie pe lună se ridicau la suma de 2-3 mii lei.

„Fabrica de avocaţi”

Alexandru Vlahuţă, posesorul unei diplome de avocat eliberată de „fabrica de avocaţi” de la Târgovişte a introdus în literatură această expresie. În epocă s-a acreditat ideea existenţei unei şcoli de avocaţi „fabrică de avocaţi”, care a funcţionat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în casele avocatului N.G. Chirculescu, primul preşedinte al Baroului de Avocaţi Dâmboviţa, din str. Rodnei, nr.16, sau după tradiţia locală, în fosta sucursală CEC din strada Primăverii, nr. 9. În realitate, nu a existat o şcoală în sensul unui învăţământ organizat, dar se practica eliberarea cărţilor de avocat (diplome) de către Consiliul de disciplină al avocaţilor judeţului Dâmboviţaţa şi semnate de decanul baroului, N.G. Chirculescu. Cărţile de avocat se acordau în baza legii din 1864, referitoare la statutul avocatului, paragrafele 25 şi 28. În conformitate cu aceste paragrafe, se înscriau în tabloul avocaţilor stagiari sau definitivi, persoane fără studii de specialitate, dar care trebuiau să aibă o practică anterioară în domeniu şi cărora trebuia să li se verifice cunoştinţele. Ca urmare a acestei legi, eliberarea cărţilor de avocaţi de către Baroul dâmboviţean, a devenit o practică uzuală, la fel ca şi în celelalte barouri din ţară, la nivel naţional fiind nevoie de practicieni ai dreptului.

Fabrica de oxigen a Întreprinderii „Fraţii Niculescu Ciufu” (ULMI)

Firma Fraţii Niculescu Ciufu a construit o fabrică de oxigen instalată lângă fabrica de petrol care, în 1929, a obţinut avantajele Legii din 1912. Fabrica producea oxigen gazos comprimat în tuburi de oţel şi oxigen lichid. Materia primă folosită pentru producerea oxigenului era soda caustică, iar producţia fabricii era comercializată pe piaţa internă. Fabrica avea o capacitate de producţie maximă de 9.000 mc pe an, însă lipsa clienţilor consumatori ai acestor produs făcea ca întreprinderea să producă numai 2000 mc pe an. În anul 1936 capitalul investit în clădirile acestei întreprinderi era evaluat la suma de 366.000 lei, iar cel al maşinilor şi al instalaţiilor se ridica la suma de 2.386.000 lei. Anul 1936 poate fi considerat un an de vârf al producţiei, când se produceau 75.714 mc. oxigen cu o valoare de piaţă de 789.200 lei. Întreprinderea folosea o forţă de muncă mică de numai doi muncitori, plătiţi cu un salariu de 130 lei pe zi.

Fabrica de petrol şi derivate Ion G. Bucşeneanu (1888-1905)

A fost înfiinţată în anul 1888 şi conform raportărilor făcute la Camera de Comerţ şi Industrie Ploieşti, prelucra o cantitate de ţiţei de 600.000 kg în sistem Popelca, din schelele Ocniţa şi Glodeni, cu un personal angajat din şapte lucrători şi un tehnician. În 1905 fabrica avea un capital de exploatare de 40.000 lei şi un număr de 10 lucrători plătiţi cu un salariu pe zi între 2-7 lei. Rafinăria îşi procura materiile prime din judeţ şi străinătate (utilaje, acid clorhidric). Aceasta producea anual 40 vagoane petrol lampant şi alte produse petroliere în valoare de 60.000 lei, iar producţia era comercializată în ţară. Fabrica se bucura de avantajele „Legii industriale din 1887”, dar funcţiona primitiv fără a folosi forţa apei sau a vaporilor.

Fabrica de spirt Grigore G. Gavrilescu

A fost fondată în 1856, cu denumirea „Fabrica Sistematică de Spirt”. Modernizarea fabricii s-a făcut la începutul secolului al XX-lea, prin aducerea unor maşini şi instalaţii performante din Germania pentru producerea spirtului, colaborând cu inginerul E. Kirchhoff, din Koln. Acesta venea în fiecare an la Târgovişte (câte şase luni pe an) şi răspundea de întreţinerea şi buna funcţionare a fabricii. Grigore G. Gavrilescu l-a pregătit pe fiul său, Grigore Gavrilescu, pentru conducerea şi supravegherea procesului tehnologic, trimiţându-l la studii, la Politehnica din Leipzig. Fabrica de spirt a funcţionat până la începutul Primului Război Mondial.

Fabrica de spirt Leon Spodheim (ULMI)

Înfiinţată în 1929, era o unitate economică importantă, dovadă fiind impozitul plătit către Primărie. Fabrica de spirt a funcţionat până la naţionalizare.

Fabrica de spirt Samuel A. Iosif (1891)

Producea importante cantităţi de spirt folosind materia primă existentă din abundenţă în judeţ. Avea un personal angajat de 35 muncitori şi un capital social de 225 lei. În perioada interbelică, aceasta s-a numit Fabrica de Spirt W. Kliberg, după noul proprietar. În 1919-1920 avea angajaţi 14 lucrători, iar în 1929 plătea cel mai mare impozit Primăriei, în valoare de 18.600 lei faţă de celelalte întreprinderi târgoviştene. în urma naţionalizării a devenit întreprindere de stat care a funcţionat până după Revoluţia din 1989.

Fabrici de ape gazoase

Fabricile V. Georgescu şi Isak Sneitler au funcţionat în perioada interbelică şi aveau câte şase lucrători.

Trustul de extracţie a petrolului Târgovişte

Acesta, împreună cu Trustul nr. 2 Moreni şi Trustul de Extracţie Nr. 5 Târgovişte făceau parte din Societatea Mixtă Sovieto-Română „Sovrompetrol”, cu denumirea exactă Societatea Anomimă Româno- Sovietică pentru Exploatarea, Transportarea şi Comercializarea Petrolului Brut şi a Derivatelor Sale. Societatea „Sovrompetrol” a fost înfiinţată prin decretul lege nr. 262 din 3 aprilie 1946 al Ministerului Minelor şi Petrolului. La 1 iulie 1948 cu Societatea „Sovrompetrol” au fuzionat societăţile petroliere: Creditul Minier, Redevenţa, Petrol Blok, Columbia, Nafta Română şi Conducta Petroliferă Copăceni-Plopeni, prin încorporare şi absorbţie a acestor societăţi, de către Sovrompetrol, în conformitate cu Convenţia româno-sovietică din 17 iulie 1945 şi Legea de organizare a Societăţii „Sovrompetrol” din 3 aprilie 1946. Societatea „Sovrompetrol” s-a desfiinţat prin acordul din 13 decembrie 1955 dintre guvernul URSS şi RP Română care prevedea transferarea cotei de participaţie sovietice către statul român. Trusturile au continuat să funcţioneze în baza aceleiaşi structuri organizatorice a fostei societăţi Sovrompetrol, respectiv în cadrul Direcţiei Generale a Petrolului din Ministerul Industriei şi Petrolului, având ca obiect de activitate extracţia de ţiţei. Prin ordinul nr. 137 din 24 iul 1956, la 1 august 1956 Trustul de Exploatare a Ţiţeiului Nr. 2 Moreni împreună cu subunităţile sale (Schela Moreni, Schela Ochiuri, Schela Gura Ocniţei, Oficiul Autotransport, Oficiul Bunuri, Oficiul Construcţii şi Montaje) şi Trustul de Exploatare a Ţiţeiului Nr. 5 Târgovişte împreună cu subunităţile sale (Oficiul de Autotransport, Oficiul Bunuri Comune şi Sociale, Oficiul Construcţii şi Montaje) se comasează prin fuziune, înfiinţându-se „Trustul de Extracţie Târgovişte” cu sediul în Târgovişte, având ca obiect extracţia ţiţeiului cu următoarele subunităţi: Schela Moreni, Schela Gura Ocniţei, Schela Ochiuri, Schela Târgovişte, întreprinderea de Foraj Moreni, întreprinderea Construcţii Montaj Moreni, întreprinderea Transporturi Moreni, întreprinderea Bunuri de Consum Moreni. în perioada 1960-1966 producţia de petrol înregistrează o scădere ca urmare a declinului natural al vechilor schele Moreni, Gura Ocniţei şi Târgovişte. Prin descoperirea unor noi surse în sudul judeţului şi vestul judeţului (Titu, Drăgăieşti) şi intensificarea măsurilor de recuperare secundară în schelele vechi, producţia a ajuns să crească, astfel că în anul 1967 se depăşea nivelul anului 1950. Forajele de adâncime, în care judeţul Dâmboviţa deţinea un loc fruntaş pe ţară prin sonda 6002 m de la Mărgineni şi perfecţionarea metodelor de săpare şi exploatare a sondelor au dat un nou impuls extracţiei de ţiţei. Folosirea utilajelor de înaltă tehnicitate, grupate în instalaţiile 4 DH, 3 DH, 4 LD şi trecerea la aplicarea forajului modern cu jet au dus la obţinerea unor performanţe prin sporirea vitezei de foraj şi reducerea preţului de cost pe metru forat. în 1963 Schela Târgovişte s-a comasat cu Schela Gura Ocniţei formând o singură unitate de extracţie cu şantierele: Aninoasa cu 148 de sonde, Şuţa Seacă cu 53 sonde, Dragomireşti-Ludeşti cu 42 sonde, Răzvad cu 56 sonde, Gura Ocniţei cu 51 sonde, Ochiuri cu 108 sonde, Gorgoteni cu 44 sonde, rezultând un total de 532 sonde. Schela Târgovişte, pe lângă secţia de extracţie, mai avea următoarele secţii: secţia gaze compresoare cu secţie de dezbenzinare, secţia recuperare secundară cu 23 sonde de injecţie, secţia manipulare tratare ţiţei, secţia întreţinere, secţia energetică, secţia transporturi, secţia reparaţii sonde şi punere în producţie şi şantier de construcţii montaj. în 1967, judeţul Dâmboviţa ocupa primul loc în extracţia de ţiţei, deţinând un procent de 19,2% din producţia ţării. Acelaşi loc fruntaş în producţie îl ocupa şi în 1970, când avea 14000 de salariaţi. Trustul de Extracţie Târgovişte a funcţionat până la 30 aprilie 1967, când a fost comasat prin absorbţie cu Trustul de Extracţie Ploieşti. (G.T./ C.V.)

Rafinăria Aurora (1897-1948)

Rafinăria Aurora- Colanu sau Aurora-Târgovişte – cum era trecută în unele studii de specialitate – a fost înfiinţată în 1897 de Societatea Aurora, cu capital olandez şi german, constituită din fosta rafinărie Rucăreanu pe care a preluat-o. Conform Legii contingentării din 1908, rafinăria era plasată în grupa I, pe locul opt, urmată de rafinăria Astra-Ploieşti. Rafinăriile din grupa I erau cele care posedau cele mai moderne instalaţii de rafinat, dotate ca generatori de aburi, motoare cu aburi şi benzină, dinamuri, electro-motoare, instalaţii de iluminat electric, pompe, ateliere, garaje şi vagoane cisternă. Datorită instalaţiilor cu care era dotată, rafinăria fabrica o cantitate de 60.352 tone, însă nu dispunea decât de o cantitate de 23.688 tone de petrol brut, ceea ce însemna că avea o capacitate de rafinare mai mare de 2,54%, faţă de producţia de petrol brut de care dispunea.

În ceea ce priveşte capacitatea de rectificare a benzinei brute, rafinăria putea să rectifice o cantitate de 12.634 tone, însă nu dispunea decât de 8.054 tone de benzină brută, cu coeficientul de 1,42%. Rafinăria Aurora dispunea de o capacitate de înmagazinare de 7.532 tone ţiţei pentru produsele finite şi de 3.039 tone pentru ţiţei. În 1909, rafinăria dispunea de un capital imobiliar de 2.000.000 lei, capital investit în maşini şi accesorii de 600.000 lei şi un capital necesar de exploatare de 100.000 lei. Fabrica avea 80 lucrători şi o producţie în valoare de 1.152.000 lei. În procesul de producţie folosea materia primă din judeţ, iar producţia obţinută o comercializa 2/3 în ţară şi 1/3 la export. Maşinile şi utilajele erau acţionate cu ajutorul forţei motrice produsă de abur, cu capacitate de 80 C.P. şi de electricitate care dezvoltau o forţă de 16 H.P în 21 februarie 1910, Societatea Internaţională care avea în administrare Rafinăria Aurora, solicita Primăriei Târgovişte prelungirea contractului de concesiune a terenului necesar conductului de ţiţei, care pornea de la fosta fabrică Rucăreanu la gara Târgovişte.

Rafinăria Carmen Petrol (1926-1948)

Societatea Anonimă Română de Mine şi Petrol „Carmen Petrol” a fost fondată în anul 1926, cu sediul social în Bucureşti şi avea rafinăria Carmen Petrol din comuna Ulmi, care prelucra anual 40.000 tone ţiţei. În 1927, rafinăria Carmen Petrol a prelucrat 16.214 tone ţiţei, realizând derivate ca: benzină uşoară – 1.748 tone, benzină medie – 47 tone, benzină grea – 825 tone, mazut (păcură) – 6.647 tone. În 1928 Rafinăria Carmen Petrol a fuzionat cu rafinăria Planeta, preluând acţionarii ei. Prin includerea acţionarilor de la Planeta s-a făcut sporirea capitalui de la 10.000.000 lei la 40.000.000 lei, aportul fiind de 20.000.000 lei, pentru care s-au emis 40.000 de acţiuni nominative a 500 lei bucata, acţiuni care au fost distribuite foştilor acţionari de la rafinăria Planeta. Consiliul de administraţie, ales în 1928, era format din dr. St. Cerchez-preşedinte, ing. AI.Manole şi Alfred Cerchez – administratori delegaţi, D.D Matak, Iovian Moldoveanu, Leon Ladico-membri. În anul 1928, rafinăria şi-a sporit capitalul de la 30.000.000 lei la 75.000.000 lei, emiţând 90.000 de acţiuni nominative a câte 500 lei fiecare. în acest an, rafinăria a realizat o cifră de afaceri de 4.833.722 lei, prelucrând 16.750 tone de ţiţei. În 1927 Consiliul Comunal al Primăriei Ulmi a autorizat montarea a trei conduce ale rafinăriei Carmen Petrol, pe traseul rafinărie – gara Târgovişte, plătind anual 10.000 lei, iar contractul era pe o perioadă de trei ani. Aceste conducte erau exploatate de rafinărie în funcţie de producţia obţinută, astfel că la 15 august 1929, rafinăria a cerut aprobarea pentru demontarea a două din cele trei conducte şi ca urmare solicita să i se scadă impozitul cuvenit. începând cu anul 1929, aceasta a plătit impozit Primăriei Târgovişte 15.000 lei după care în 1930, nu a mai plăti impozit demontând şi ultima conductă. Şeful serviciului tehnic al oraşului, D. Sechelaride, în 1927 a înştiinţat rafinăria Carmen Petrol că avea sarcina să întreţină şanţul sârbilor deoarece acesta alimenta rafinăria cu apă. Ministrul de Finanţe a introdus taxa ad-valorem pe materialele care soseau în gară şi traverseu oraşul. Carmen Petrol a înştiinţat în 1927 primăria că a plătit taxa ad-valorem de 40.000 lei, începând cu 1 octombrie 1927. Rafinăria a acceptat să plătească această taxă cu condiţia reducerii impozitului pe conductele care traversau proprietatea primăriei, deoarece situaţia industrială nu le permitea să plătească aceste taxe. Conducerea rafinăriei era nemulţumită de valoarea prea mare a taxelor comunale, ceea ce îngreuna procesul de producţie ducând la încetarea lucrului, iar oraşul ar fi fost în dezavantaj, fiindcă se pierdea o parte din veniturile sale. în 1937 noul proprietar al rafinăriei Carmen Petrol, era IsidorWechslerdin Gala.

Rafinăria Dumbrava (1931-1939)

N. Roznovanu şi fraţii Gheorghe şi Zaharia I. Panţu au înmatriculat Societatea Dumbrava la Camera de Comerţ şi Industrie Târgovişte, în 1931. Societatea nou creată, Dumbrava, era o societate în nume colectiv, cu sediul în Târgovişte, strada N. Comăneanu,nr. 36. Obiectul de activitate al acestei societăţi era industrializarea şi comercializarea petrolului. Activitatea şi-a început-o în septembrie 1930 şi, conform menţiunilor din cererea de înmatriculare, Rafinăria Dumbrava făcea parte din industria mică. Utilajele avute în dotare erau acţionate de o forţă motrice produsă de două cazane cu aburi, fiecare dezvoltând o forţă de 6 cp şi un motor cu aburi ce dezvolta o forţă motrice de 8 cp. Înainte de această denumire, rafinăria se numea Fabrica de Petrol Panţu şi a aparţinut fraţilor Gheorghe şi Zaharia I. Panţu, amintită în 1929, în Planul oraşului întocmit de inginerul St. D. Sachelaride. Rafinăria Dumbrava şi-a încetat activitatea în 1939, în urma decesului fraţilor Panţu, iar dizolvarea acesteia s-a produs în 1947.

Rafinăria Fabricile unite de petrol Isak Haiman&CO (1912-1920)

Rafinăria a fost cunoscută cu această denumire din anul 1912. Din actele de vânzare ulterioare ale acestei societăţi, reiese că deţinea trei rafinării: două la Colanu (una era vechea rafinărie, proprietate a lui Vasile Dumitrescu Giugălea) şi alta la Doiceşti (rafinărie adusă în firmă de Ion Dumitrescu în 1908, ca aport social). Capacitatea de distilare a rafinăriei era dată de cinci cazane cu capacităţi cuprinse între 3.000 şi 22.000 litri; un cazan cu vapori care avea o suprafaţă de încălzire de 60m un supraîncălzitor cu aceeaşi suprafaţă de încălzire şi un rectificator cu o capacitate de 8.000 litri. Rafinăria dispunea de o instalaţie de parafinare cu două prese, trei rafinatoare, un topitor şi filtre. De asemenea, în dotarea rafinăriei erau trecute conducte de ţiţei de doi ţoii (1.800m lungime), conductele de petrol până la gară de doi ţoii (1.800 m lungime) şi conductele de păcură de 2,5 ţoii (1800 m lungime). Obiectul muncii acestei rafinării, declarat în memoriu înaintat ministerului, era fabricarea de produse ca: „benzină brută şi rectificată pentru toate necesităţile, petrol lampant reglementar, motorină, uleiuri minerale de toate vâscozităţile cerute, parafină brută şi rafinată, precum şi păcură pentru uns şi păcură pentru combustiune”. Materia primă, ţiţeiul, era adusă de la Moreni, Gura Ocniţei şi Glodeni prin conductele societăţii petroliere Internaţionala, conectate la conducta exterioară a rafinăriei. Datorită dotărilor tehnice, rafinăria Fabricile Unite de Petrol Isak Haiman&Co, a obţinut avantajele Legii încurajării industriei din 1912. în 1910a cerut permisiunea Primăriei pentru instalarea unei conducte de petrol, care să plece de la rafinărie la gara Târgovişte. Consiliul Comunal a aprobat cererea de concesiune pe o perioadă de 15 ani cu menţiunea ca instalarea conductei să se facă pe partea stângă a şoselei. în timpul Primului Război Mondial, rafinăria a avut de suferit, a fost incendiată parţial, pagubele ridicându-se la suma de 10.000 lei. Rafinăria a continuat să funcţioneze cu o producţie mai mică de 45 vagoane benzină pe an şi 7-8 vagoane de uleiuri minerale. După război, în 1920 una din rafinăriile firmei a fost vândută investitorului Jaques Rosenzveig & Co. cu preţul de \ 450.000 lei. Actul de vânzare era semnat de ambele ~ părţi, iar la vânzători sunt semnaţi şi asociaţii lui Isak ) Haiman: Ilie Angelescu, Maria Popescu, Vasile Dumitrescu Giugălea, Ion Dumitrescu, Dumitru Vacioff şi moştenitorii defunctului I.G. Bucşeneanu. Noul proprietar, Jaques Rosenzveig, s-a dovedit a fi un speculator al pieţei, deoarece la câteva zile (19 iunie 1920) a vândut rafinăria inginerului Alexandru Manole din Bucureşti, cu preţul de 1.000.000 lei.

Rafinăria Grigore Gavrilescu (1882-1921)

Această rafinărie a funcţionat în comuna Colanu, fiind înfiinţată în 1882. Rafinăria producea la sfârşitul secolului al XlX-lea petrol lampant, procesând anual 400 tone ţiţei cu un număr de cinci salariaţi. Această rafinărie, făcea parte din grupa a treia (după Legea Costinescu din 1908) şi era dotată cu patru cazane de distilare cu o capacitate de 17 tone, două rafinatoare de petrol şi benzină cu o capacitate de 5,5 tone, două rezervoare metalice cu o capacitate de 393 mc, 11 rezervoare de lemn cu o ca¬pacitate de 344 mc pentru derivate şi patru rezervoare de lemn cu o capacitate de 214 mc pentru ţiţei. în 1916, ca urmare a modernizării rafinăriei, obţinea avantajele Legii încurajării industriei naţionale din 1912. în 1921, rafinăria a fost vândută de inginerul Grigore G. Gavrilescu, fiul lui G. Gavrilescu, lui Leon Spodheim din Botoşani, pentru suma de 720.000 lei. Conform actului de vânzare din 2 ianuarie 1921, Leon Spodheim a primit pentru suma de 220.000 dată la cumpărare 60% din drepturile rafinăriei. Vânzarea a 60% din rafinărie investitorului Leon Spodheim, însemna de fapt o asociere cu inginerul Grigore G. Gavrilescu care deţinea în urma vânzării 40% din activul şi pasivul rafinăriei. Rafinăria a funcţionat cu denumirea consacrată, avea doi proprietari până în anul 1925, când a fost vândută fraţilor Gh. Niculescu Ciufu şi Alexandru Niculescu Ciufu. Rafinăria Grigore Gavrilescu a fost vândută pentru suma de 2.400.000 lei, schimbâdu-şi denumirea în Fabrica de petrol Vulcan.

Rafinăria Helios (1919-1937)

În 1919, societatea Fabricile Unite de Petrol din Târgovişte, Isak Haiman&Co a vândut o altă rafinărie a ei din Colanu, societăţii Helios, care aparţinea investitorului Jaques Axenfeld, pentru suma de 380.000 lei. Societatea cumpărătoare Helios, a obţinut de la Ministerul Industriei şi Comerţului la 18 august 1919, trecerea avantajelor Legii încurajării industriei din 1912. Investitorul Jaques Axenfeld a cumpărat şi rafinăria Doiceşti de la Fabricile Unite de Petrol (iulie 1920) şi începând cu 10 august 1920 a funcţionat ca firmă, sub denumirea de Helios Fabrica de petrol Jaques Axenfeld – Rafinăria Doiceşti. în 1920, Jaques Axenfeld a vândut întreaga afacere industriaşilor Alfred Loewenbach şi Ferdinand Fery cu suma de 850.000 lei. Noii cumpărători, Alfred Loewenbach, Ferdinand Fery s-au asociat cu mai vechii proprietari Isak Haiman şi Jaques Axenfeld şi cu noii investitori C. I. Vasilescu, A. Diamant şi I. M. Gotleib. Aceştia au construit o nouă societate pe acţiuni, cu sediul în Târgovişte, numită Helios (1920). La constituirea societăţii Helios capitalul social era de 1.500.000 lei, împărţit în 3.000 de acţiuni, fiecare acţiune avea o valoare de 500 lei şi s-au emis titluri cumulative de 5, 10, 20, 50 şi de 100 acţiuni. Fabrica de petrol Helios şi-a început activitatea în 9 septembrie 1920, avea ca prim- preşedinte al Cosiliului de administraţie pe S. Deutur şi vicepreşedinte pe Isak Haiman. Societatea Helios a obţinut în 1922 reconfirmarea avantajelor Legii industriale din 1912. După cumpărarea rafinăriei de către societatea Helios, proprietarii au trecut la refacerea instalaţiilor distruse de război şi dotarea cu noi instalaţii moderne, în 1931, Rafinăria Helios,a fost înmatriculată la Camera de Comerţ şi Industrie Târgovişte, ca societate anonimă pe acţiuni numită Helios – Fabrică de petrol. Obiectul de activitate al societăţii erau comerţul, industria petrolului cu derivatele sale. Transformarea societăţii în societate pe acţiuni a dus la creşterea capitalului, avea un capital subscris şi vărsat de 5 mii. lei. Cu această ocazie a fost ales un Consiliu de Administraţie format din Sebastian Dutour (Doiceşti) – preşedinte, Isac Haiman (Târgovişte) – vicepreşedinte, I. Bageru (Doiceşti)-administratordelegat, G. Bageru (Doiceşti) – membru, dr. G. Martinescu (Doiceşti) – membru, D. Andronescu (Doiceşti) – cenzor, G. Popescu (Târgovişte) – cenzor, Elie Angelescu (Târgovişte) – cenzor, Chr. Georgescu (Târgovişte) – cenzor, Alexandru Panaitescu (Târgovişte) – cenzor şi Ispas Marinescu (Târgovişte) – cenzor. în 1932, Alfred Lowenbach, comerciant din Bucureşti, a cerut executarea actului de ipotecă asupra Rafinăriei Helios. Actul prevedea scoaterea la vânzare a fabricii Helios din Colanu, în vederea despăgubirii acestuia, cu suma 1.135.370 lei capital. Ca urmare a acestui fapt, fabrica a fost scoasă la licitaţie publică şi a fost numit judecător, Scarlat Constantinescu, care a fixat termenul de licitaţie la 30 octombrie 1934. Licitaţia a fost amânată până în 1937 când a fost câştigată de Jean Gheorghiade cu suma de 1.250.000 lei. Jean Gheorghiade îl autoriza pe avocatul târgoviştean C. Baronide să-l reprezinte în procedura de lichidare a rafinăriei. în acest sens, la 27 mai 1937, a fost ţinută Adunarea Generală Extraordinară a Societăţii Helios care a decis lichidarea societăţii.

Rafinăria Câmpeanu&Co (1894-1910)

Rafinăria Câmpeanu&Co a fost înfiinţată în 1894. Era situată în faţa Gării de Sud Târgovişte, ocupând o suprafaţă de 5 ha. Fabrica se alimenta cu ţiţei de la Glodeni, din exploatările proprii ale firmei Câmpeanu&Co. După anul 1898, producţia de la Glodeni era insuficientă, aprovizionându-se cu petrol şi de la Câmpina. în primul an de activitate, capacitatea de prelucrare a rafinăriei era de 800-1.000 vagoane ţiţei, după care în anul următor şi-a mărit capacitatea, ajungând să prelucreze 1.500-2.000 vagoane ţiţei. Rafinăria producea: benzină, gazolină 6-8%, uleiuri solare 12%, uleiuri minerale 6%, parafină 2-3%, petrol lampant 47-50%. Această rafinărie exporta benzină în Elveţia şi Germania cu preţul de 10-15 lei suta de kilograme şi petrol lampant în Germania, Austro-Ungaria şi Bulgaria. Cea mai mare parte a petrolului lampant îl vindea însă în ţară. în 1901 societatea în comandită, Câmpeanu&Co, cu sediul în Târgovişte avea ca investitori M. Câmpeanu, Toma Câmpeanu, N. Câmpeanu, Petrică Petrescu, 1.1. Stematiu şi Alexandru Stematiu. Societatea avea drept scop exploatarea terenurilor petrolifere cu un capital nelimitat. Rafinăria Câmpeanu participa la licitaţiile organizate de Primăria Târgovişte, pentru darea în antrepriză a iluminării oraşului cu petrol lampant, pe care uneori le câştiga. în 1901, participa la licitaţie conform ofertei înaintate, fabrica producea: petrol regal, petrol lampant, petrol special pentru motoare, benzină şi uleiuri minerale. Oferta rafinăriei pentru această licitaţie era de 5.500-6.000 decalitri cu preţul de 1,50 lei litrul de petrol, de cea mai bună calitate, ofertă care a câştigat licitaţia. începând cu primii ani ai secolului XX, rafinăria a purtat denumirea completă Noua Fabrică de Petrol Câmpeanu&Co, ca urmare a modernizării acesteia. în 1905, conform unui chestionar al Camerei de Comerţ şi Industrie Ploieşti, societatea era înscrisă cu denumirea Câmpeanu &CO – Fabrica de petrol şi derivate cu sediu la Colanu. Rafinăria avea un capital de exploatare de 550.990 lei şi 175.000 fond de rezervă. Numărul muncitorilor angajaţi era 60 de lucrători români şi şapte străini plătiţi cu un salariu lunar, cuprins între 45-60 lei, un maistru plătit cu un salariu lunar de 100-400 lei şi un contabil cu 250- 400 lei. Angajaţii înterprinderii, erau asiguraţi contra accidentelor de muncă, fără a li se reţine din salariu pentru aceasta. Rafinăria se bucura de avantajele Legii industriale din 1887. Rafinăria prelucra anual 1500 vagoane de ţiţei, în valoare de 450.000 lei. Pentru prelucrarea acestei cantităţi de ţiţei folosea: 20 de vagoane vitriol (acid sulfuric) în valoare de 18.000 lei, patru vagoane sodă în valoare 8.500 lei, Vz vagon amoniac în valoare 1.500 lei şi Vz vagon clei în valoare de 4.000 lei, iar materiile prime erau procurate din ţară. Producţia anuală a rafinăriei era de 500 vagoane petrol lampant, în valoare de 350.000 lei, 100 vagoane de benzină, în valoare de 70.000 lei, opt vagoane parafină, în valoare de 80.000 lei, 25 vagoane uleiuri minerale, în valoare de 50.000 lei şi 250 vagoane păcură, în valoare de 80.000 lei. O parte din producţie, era exportată în Franţa, cca. 100 vagoane petrol, în valoare de 70.000 lei şi în Germania, cca. 30 vagoane benzină, în valoare de 75.000 lei. Conform Legii contingentării consumului de petrol lampant din 1908 (legea Costinescu), Rafinăria Câmpeanu&Co făcea parte din grupa a ll-a, avea o putere de prelucrare de 38.400 tone. Rafinăria Câmpeanu&Co, conform statisticii inginerului C. Hălăceanu din 1908, avea în dotare şase cazane de distilaţie, un rectificator de benzină, un rafinator de petrol şi benzină, un rafinator de ulei. Aceasta dispunea, pentru înmagazinarea ţiţeiului şi produselor petroliere, de 22 rezervoare metalice pentru derivate şi două pentru ţiţei, de 11 rezervoare din lemn pentru derivate şi trei pentru ţiţei, în total rafinăria dispunea de 38 de rezervoare metalice şi din lemn cu o capacitate totală de 7.060. Instalaţiile rafinăriei erau acţionate de trei motoare care funcţionau pe baza forţei motrice a aburului, un motor pe benzină ce producea 25 cp, un dinam de 250 volţi, şase lămpi electrice cu arc, 100 lămpi incandescente. Rafinăria dispunea de un atelier de montaj, ajustaj şi forje şi de un atelier de dogărie. Pentru transportul produselor petroliere, rafinăria dispunea de 15 vagoane cisternă (cazane) şi conducte instalate pe traseul rafinărie – gara Târgovişte. Fabrica se bucura de avantajele Legii industiale din 1887 şi avea maşini şi utilaje ce dezvoltau o forţă motrice de 180 H.P.

Rafinăria Roumanian Oilfields Limited Târgovişte (1910-1916)

În 1910, rafinăria Câmpeanu&Co a fost preluată de Societatea Rouma- nian Oilfields Limited, societate care avea un capital de 1.060.000 lei investiţi în rafinărie, iar în 1911 a intrat în funcţiune. Rafinăria dispunea de un teren cu suprafaţa de 169.634n\ şi era aprovizionată cu ţiţei prin două conducte de la Moreni şi Gura Ocniţei, dintre care una de 18 km, care aparţinea societăţii. Rafinăria era dotată cu rezervoare deînmagazinare a produselor în capaci¬tate de 921 vagoane, 4 cazane de vapori cu o suprafaţă de încălzire de 320 m, 14 cazane de distilare, un cazan în curs de instalare, două preîncălzitoare de ţiţei, trei maşini cu aburi, un dinam de 100 amperi şi 120 volţi, un compresor de aer de 20-25 cp şi un compresor de amoniac de 10-12 cp. Rafinăria poseda un atelier de strungărie, o parafinărie şi o instalaţie de fabricare a uleiurilor minerale. Personalul angajat al fabricii putea ajunge în anumite situaţii la 80 de angajaţi. Pentru a-şi comercializa produsele, rafinăria dispunea de 15 vagoane cisternă şi mai avea comandate încă 10 vagoane. Rafinăria îşi comercializa singură mărfurile în ţară şi în afara ţării. în cursul unui an, rafinăria putea prelucra 4.475 vagoane ţiţei, obţinând: benzină uşoară de 720°- 360 vagoane anual, benzină grea de 750° – 180 vagoane, petrol lampant – 750 vagoane, uleiuri – 20 vagoane, gaz-oil – 20 vagoane şi reziduuri. în 1911, rafinăria a obţinut permisiunea de la Primăria Târgovişte pentru instalarea unui conduct care lega sursele sale proprii de la Moreni şi traversa islazul oraşului până la gară. Traseul solicitat era acelaşi cu al rafinăriei Aurora, concesiunea terenului era cerută pe o perioadă de 29 de ani. Primăria Târgovişte a acceptat oferta de concesiune a acestui teren, pentru care rafinăria plătea anual o sumă de 1000 lei. în 1912 Societatea Rouma- nian Oilfields Limited a obţinut avantajele Legii încurajării industriei din 1912. Rafinăria Roumanian Oilfields Limited Târgovişte, în 18/31 iulie 1912, a fost cesionată unui vechi exploatator de petrol de origine olandeză R.Van Siekle, domiciliat în Ploieşti. Preţul cesiunii consta într-o redevenţă de 4% din producţia netă, la care se adaugau redevenţele pe care societatea era obligată să le plătească celor care deţineau contracte de cesiune şi arendare. în 1913, activul Exploatării Petroliere R.Van Siekle, a trecut în patrimioniul societăţii Roumanian Consolidated Oilfields Ltd (RCOL). Societatea a obţinut avantajele Legii încurajării industriei din 1912 de pe numele lui R.Van Siekle pe numele societăţii RCOL. Rafinăria societăţii RCOL (1914) avea un personal constituit din 55 de lucrători, dintre care şase erau străini (11 % din personal). De regulă, fabrica întrebuinţa 50 de lucrători plătiţi cu luna, restul erau folosiţi pentru lucrări ocazionale plătiţi cu ziua: diferite reparaţii, curăţări de cazane etc. Rafinăria a folosit un număr mai mare de lucrători (70), în situaţia când se efectuau lucrări capitale de întreţinere a instalaţiilor. Personalul tehnic era asigurat de trei lucrători de origine stăină, un director de profesie inginer chimist, un şef de laborator de profesie inginer chimist şi un distilator care nu avea studii. Personalul administrativ era asigurat de trei lucrători: un adminis-trator de origine evreu şi doi funcţionari străini. Rafinăria a avut de suferit de pe urma Primului Război Mondial, când o mare parte din ea a fost distrusă şi ca urmare a acestui fapt, a solicitat Comisiei Industriale ştergerea avantajelor Legii Industriale din 1912, ca urmare a pierderilor suferite.

Rafinăria Suzana (1925-1948)

Această rafinărie a fost înfiinţată în 1925 de Societatea Româno- Africană cu sediul la Ulmi şi deţinea terenuri petrolifere la Gura Ocniţei, ţiţeiul fiind transportat la Ulmi printr-o conductă de 4 ţoii. Capacitatea de distilare a acesteia, era de cinci vagoane de ţiţei în 24 de ore. Rafinăria avea dotări tehnice moderne şi un personal angajat format din un administrator superior, doi administratori inferiori, 17 lucrători, plătiţi lunar 70.800 lei. Rafinăria putea să prelucreze anual o cantitate de 7.342 tone ţiţei, din care se obţineau derivate: 840 tone benzină uşoară, 18 tone benzină medie, 403 tone benzină grea, 1.961 tone petrol lampant, 562 tone motorină şi 3.361 tone păcură. Această producţie era vândută: CFR (2.200 tone), NFR (500 tone) şi restul particularilor.

Rafinăria Victoria (1911-1948)

La originea acestei rafinării se afla fosta rafinărie N.St. Cezianu din Colanu. în 1911 aceasta a fost arendată de Nicolae I. Giuglescu. Pentru modernizarea acestei rafinării, N. I.Giuglescu se asocia cu proprietarul târgoviştean, Iancu Bucşeneanu. Beneficiile obţinute de noua societate erau împărţite 60% pentru N.I. Giuglescu şi 40% pentru Iancu Bucşeneanu. Numele societăţii create de cei doi investitori era Victoria cu sediul în Târgovişte, în casele lui N.l. Giuglescu de pe bulevardul Carol. N. I. Giuglescu dorea să-şi deschidă un depozit de produse petroliere ale fabricii Victoria pe proprietatea Primăriei Târgovişte, terenul era situat lângă gara Târgovişte. Primăria a închiriat acest teren pe o perioadă de cinci ani (1911- 1915). În 1912 rafinăria Victoria a obţinut avantajele Legii încurajării industriei din 1912, ca urmare a modernizării acesteia. Aceasta era dotată cu un cazan de vapori cu suprafaţa de 60m, şapte cazane de distilaţie pentru toate produsele petrolului cu o capacitate de 43.208 I, un rectificator de benzină vertical cu deflegmator, două rafinatoare pentru rafinarea petrolului şi benzinei, trei rafinatoare pentru uleiuri minerale, o instalaţie completă pentru fabricat şi rafinat parafina, o pompă de vapori cu abur direct, o pompă de aer comprimat, având o putere de 8 cp şi o presiune de şase atmosfere, trei pompe de aburi Vortinghton, opt rezervoare de fier şi unul de lemn cu o capacitate totală de 1.092.000 I, un atelier de fierărie, un atelier de dogărie. Rafinăria procesa ţiţei de la Gura Ocniţei, extras de societatea Internaţională şi transportat prin conducta ei, de la Gura Ocniţei la Târgovişte. Rafinăria Victoria a avut de-a lungul existenţei sale mai mulţi proprietari. În 1930, proprietarii ei erau Margareta Miclescu şi Alexandru Racoviţă care au încheiat un contract de arendare a rafinăriei cu Banca

Agricuktură

Filipo Pigafetta în scrisoarea din 18 octombrie 1595 adresată lui Belizarie Vinta, cancelarul marelui duce de Toscana, povestea despre oraşul Târgovişte ca avea un aspect rural, de câmpie roditoare, cu dealuri, pe care se cultivau viţa-de-vie, „poame de orice fel”, se creşteau oi şi albine. Relatăriile călătorilor străini privind bogăţiile oraşului sunt accidentale şi nu pot fi considerate de strictă specialitate, datorită faptului că aceştia îndeplineau misiuni diplomatice sau religioase. Totuşi, mulţi dintre ei menţionează existenţa unor grădini cu pomi fructiferi: livada domnească, livada Mitropoliei sau „livada Vlădicăi” în care erau plantaţi meri, peri, gutui, cireşi, pruni. În sec. al XVII-lea sunt menţionate livezi orăşeneşti situate în Dealul Târgoviştei sau peste râul Ialomiţa aproape de livada domnească: Oprea şelar, Pavel cojocar, Iacşa căpitan, unchiaşul Voicu, popa Paraschiva, Bratu sin popa Radul ot Târgovişte, popa Ispas ş.a.

Cultura cerealelor şi creşterea vitelor sunt îndeletniciri practicate de orăşenii din vechime ceea ce a conferit oraşului un pronunţat caracter agrar, menţinut şi în perioada contemporană. Moşia oraşului oferea condiţiile necesare practicării acestor ocupaţii şi de aceeea orăşenii, de-a lungul timpului, s-au străduit să-şi conserve drepturile de folosinţă asupra moşiei, apărându-le în diferite procese cu unele instituţii (domnie, biserici, proprietari de pământ). Statistica din 1928 dovedeşte caracterul agrar al oraşului când se înregistrau 208 arendaşi şi proprietari, 682 cai, 352 boi, 252 de vaci, 30 de berbeci şi 1310 oi, 669 porci, 50 de bivoli. Multe gospodării erau recenzate ca având grajduri, coteţe, pătule. Expoziţiile agricole şi concursurile anuale pentru desemnarea celor mai frumoase vite, organizate de-a lungul timpului demonstrează caracterul agricol al oraşului pentru acea perioadă.

În 1968 s-a obţinut cea mai mare producţie de lapte dintre cele cinci IAS-uri din judeţ, o producţie de 2993 litri pe an. În perioada 1970-1975 în CAP şi IAS Târgovişte s-au construit un complex de sere cu o suprafaţă de 55 ha, un complex de creşterea vacilor pentru lapte (3000 de capete) şi o instalaţie de brichetat furaje cu o capacitate de 50 mii tone.

Legumicultura a fost practicată cu precădere de către bulgarii stabiliţi în Târgovişte, în mahalaua sârbească. Cultivarea legumelor era favorizată de terenul mănos din lunca Ialomiţei şi de posibilitatea irigării culturilor cu apă din râul Ialomiţa, folosind şi sistemul irigării cu ajutorul „roatei de distribuit apa”. Dezvoltarea acestei ocupaţii s-a făcut prin creşterea suprafeţelor cultivate şi prin practicarea acesteia de către o forţă de muncă specializată reprezentată de etnia bulgarilor stabiliţi în cartierul Matei Voievod în 1851.

Viticultura din jurul oraşului era o ocupaţie tradiţională practicată de orăşeni pentru venituri importante pe care le aducea.

Viile orăşeneşti sunt amintite începând cu secolul al XVII-lea, fiind situate pe dealurile Târgoviştei, Valea Voievozilor, Aninoasa, Valea Armenilor, Valea Saşilor.

Principalii proprietari ai viilor erau: domnia, mitropolia, câteva mănăstiri (Dealul, Viforâta, Hurezi, Zlătari, Cotroceni), biserica catolică, un număr însemnat de boieri şi numeroşi orăşeni. Viile erau aşezate în jurul oraşului, în dealul Târgoviştei, precum şi pe Văile Voievozi, Saşilor, Armenilor şi pe dealul Răzloajelor, incluzând şi Feţele Aninoasei şi Răzvadului. Preţul de vânzare al unei vii era mare, datorită existenţei construcţiilor necesare întreţinerii viei şi fabricării vinului (crame, slomnuri, case din piatră boltite, unde erau adăpostite butii, tocitori, berbeniţe, curătoare etc.). Domnia şi-a dat seama de importanţa economică a zonei viticole şi de aceea a sprijinit dezvoltarea viticulturii prin reglementarea dărilor şi acordarea unor scutiri de taxe. Târgoviştea şi împrejurimile sale, au constituit un important centru viticol al Ţării Româneşti, în perioada evului mediu.

Resurse naturale

Una din resursele descoperite şi exploatate, din 1880, în arealul periurban al Târgoviştei, o constituie cărbunele, la Şotânga. Este vorba de importante depozite de lignit (numit şi cărbune brun lemnos) aflate la o distanţă de 5-6 km adâncime faţă de ieşirea din abataj şi care s-au format în urma unor evenimente tectono-magmatice. Astfel, zăcământul de la Şotânga-Doiceşti-Mărgineanca aparţine depozitelor pliocene în facies continental – lacustru şi este intercalat formaţiunii daciene dintre Ialomiţa şi Prahova. Reprezintă materia primă necesară funcţionării Termocentralei electrice de la Doiceşti, iar cenuşa rezultată din ardere este folosită la producerea betonului celular autoclavizat de către societatea comercială de profil din vecinătate. Dar principala resursă naturală a subsolului Târgoviştei este, indubitabil, petrolul, exploatabil atât în zona marginal urbană cât şi în cea periurbană de la est, nord şi sud. Zăcămintele de ţiţei s-au format în zona cutelor diapire ale fosei marginale a avantfosei carpatice şi sau acumulat în era terţiară/ neozoică, epoca pliocenă. „Oleul” – cum i se zicea în vechime – este descoperit la 1850 fiind folosit, iniţial, la iluminatul Târgoviştei, pentru ca, cinci ani mai târziu, să fie organizată industria extractivă. La acel moment zona târgovişteană – prin cantitatea de petrol exploatabilă, zăcământul fiind unul foarte bogat – ocupa primul loc în ţară la extracţie.

Exploatarea cărbunelui în judeţul Dâmboviţa

În 1834 au venit în judeţul Dâmboviţa, mineralogii Weizenen şi Lowe, trimişi de Departamentul „Trebilor din Lăuntru” în căutarea şi găsirea de minerale, în urma acestei cercetări, la Doiceşti, s-a găsit o bucată de „cărbune al pământului”. În acelaşi an, visteria Ţării Româneşti, comunica ocârmuitorului judeţului Dâmboviţa, că s-au descoperit cărbuni pe moşia Doiceşti, proprietatea stolnicului Scarlat Prejbeanu.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în urma cercetărilor geologice şi de laborator, s-a constatat că lignitul de la mina Mărgineanca (Şotânga), făcea parte din categoria I. Lignitul avea o structură pronunţat lemnoasă, de culoare brună şi o putere calorică absolută, ce atingea maximum de 4.600 calorii. Din punct de vedere geologic, acesta aparţinea formaţiunii terţiarului.

La Mărgineanca exploatarea cărbunelui începea între 1880-1890. În 1893 exploatarea lignitului a fost concesioanată unei societăţi franceze, care a început extragerea organizată a cărbunelui în Valea Popii. Exploatarea se făcea cu ajutorul unor specialişti aduşi din Italia, Germania şi Ungaria. Dezvoltarea în subteran a minei a început după anul 1900, prin săparea de galerii orizontale până la circa 240 m în strat.

Lignitul din regiunea Brânduşa (Doiceşti), judeţul Dâmboviţa, făcea parte din categoria a III-a, care aparţinea cretacicului superior. Prin caracteristicile lor, aceşti cărbuni se deosebesc de celelalte două categorii (I şi II), apropiindu-se mai mult de huilele tinere, care aparţin formaţiunilor mezozoice. Din punct de vedere caloric, cărbunii de la Brânduşa au o putere calorică absolută de 6.900 calorii.

În perioada 1899-1902, exploatările miniere de la Mărgineanca  şi Şotânga au avut cele mai mari producţii de cărbuni din ţară.

În anul 1936 Dâmboviţa figura cu patru exploatări de cărbuni: exploatarea de la Şotânga având în concesiune 210 hectare şi o producţie de 27.233 tone,  mina Şotânga-Fotinoaica din Şotânga, cu o suprafaţă concesionată de 340 hectare şi o producţie de 12.665 tone, mina Valea Neului-Şotânga  cu o suprafaţă concesionată de 340 hectare şi o producţie de 9.406 tone si mina din Doiceşti, cu o suprafaţă concesionată de 200 hectare şi cu o producţie de 685 tone.

În 1939, minele de la Mărgineanca au fost preluate de societatea Petroşani care le-a exploatat până la naţionalizare (1948), când au început lucrări de prospecţiune pentru delimitarea câmpului minier şi foraje pentru a stabili numărul de straturi, adâncimea şi grosimea acestora. Producţia de cărbune a judeţului Dâmboviţa a cunoscut salturi după cum urmează: în 1925 reprezenta 6,2% din producţia ţării; 1930 – 3,8%; 1935 – 2,5%; 1938 – 2,2%; 1950- 3,3%; 1955-5,5%; 1960-5,2%; 1965-3,9%; 1968- 6,3%.

Exploatarea petrolului în judeţul Dâmboviţa

Primele menţiuni documentare despre exploatarea păcurii în judeţul Dâmboviţa datează din 18 februarie 1704, pe moşia Drăgăneasa (Ocniţa), moşie aflată în posesia postelnicului Şerban Filipescu, a Mitropoliei Târgovişte, cât şi a moşnenilor. Moşia a făcut obiectul diverselor vânzări, danii, dar şi moşteniri, menţionându-se exploatarea zăcămintelor de păcură, de către proprietari în perioada 1713-1792.

În perioada 1857-1895, judeţul Dâmboviţa ocupa locul doi dintre cele patru judeţe petroliere ale ţări, contribuind la producţia de ţiţei cu: 57 tone în 1857, 715 tone în 1860, 2.750 tone în 1865, 3.850 tone în 1870, 3.000 tone în 1875, 2.900 tone în 1880,3.600 tone în 1885,25.000 tone în 1890 şi 15.400 tone în 1895. Producţia globală a ţării era de 275 tone în 1857 şi de 79.960 în 1895. Această perioadă, denumită faza preindustrială a petrolului, este caracterizată de trecerea iniţiativei de la fântânarii moşneni la mica burghezie naţională, provenită din rândurile proprietarilor de perimetre petrolifere. Era epoca de început a pătrunderii capitalului străin în această industrie, care a avut un aport neînsemnat, ceea ce a determinat menţinerea caracterului naţional al industriei petrolului.

În 1918, ultimul an al Primului Război Mondial, producţia de ţiţei a ţării a început să se redreseze, iar judeţul Dâmboviţa avea o producţie de 135.762 tone. În primul an postbelic (1919), producţia totală de ţiţei a scăzut cu până la 25%, iar judeţul Dâmboviţa producea numai 13.020 tone. La această producţie schela Colibaşi contribuia cu 50 de tone, iar Reşca nu apărea cu producţie. În 1920, judeţul Dâmboviţa s-a menţinut pe locul doi în ceea ce priveşte producţia pe judeţe, contribuind cu 11,76% la producţia globală a ţării. Producţia judeţului Dâmboviţa, în aceeaşi perioadă era de 57.490 tone şi respectiv de 67.243 tone ţiţei.

Producţia de ţiţei a judeţului Dâmboviţa în primele decenii ale secolului al XX-lea, se situa pe locul al doilea, după judeţul Prahova, iar în 1932 producţia, era apropiată de cea a judeţului Prahova, fiind de 3.578.904 tone, reprezentând 48,69% din producţia globală a ţării, faţă de judeţul Prahova, care producea 3.646.360 tone, reprezentând 49,61% din producţia ţării. În anul 1936, judeţul Dâmboviţa a trecut pe primul loc între judeţele producătoare de petrol cu o producţie de 5.000.000 tone ţiţei, care reprezenta 57,44% din producţia ţării, producţie în anii următori producţia a început să scadă ajungând în 1937 la 3.316.000 tone, care reprezenta 46,36 % din producţia globală a ţării.

Exploatările de ţiţei de pe moşiile statului şi ale mănăstirilor s-au costituit treptat în mici întreprinderi numite schele. Ele au fost organizate pe localităţi, unde existau zăcăminte incluse în regiuni petrolifere. Aceste regiuni, care îşi vor lărgi aria pe măsura avansării cercetării în domeniul geologiei, cuprindeau exploatări ale unor societăţi; fiecare societate dispunea de perimetre petrolifere luate în concesiune, fie de la stat, fie de la particulari. În anii construcţiei socialiste s-au descoperit şi dat în exploatare noi zăcăminte de petrol în câmpia de la sud-vest de valea Dâmboviţei (Titu, Corbi Mari, Lunguleţu, Costeşti din Vale, Potlogi), gazele de sondă se exploatează la Gura Şuţii, Brăteştii de Jos, Mărceşti, Gheboaia şi Finta. Şi în această perioadă judeţul Dâmboviţa şi-a păstrat locul fruntaş pe ţară în producţia de ţiţei.

Exploatarea sării la Ocniţa (sec. XVI-XVIII)

După întemeierea Ţării Româneşti, domnia a devenit stăpânul sării extrase, aceasta fiind considerată „domnească”, revenindu-i „vama sării”. Proprietarii moşiilor aveau dreptul de a lua „zeciuială” la zece bolovani extraşi unul revenea proprietarului şi din sarea măruntă după obiceiul locului.

În judeţul Dâmboviţa sarea s-a exploatat în mod popular pentru trebuinţele localnicilor în mai multe puncte, dar dintre ele, doar Ocniţa sau „Ocna Mică de la Târgovişte”, s-a impus cu timpul printre salinele principale ale Ţării Româneşti.

Exploatarea sistematică a sării de la Ocniţa îşi are începuturile în timpul domniei lui Radu cel Mare care a dăruit vama ocnei Mănăstirii Dealu. Neagoe Basarab a acordat vama ocnei de la Ocniţa, ctitoriei sale de la Argeş. Această situaţie creată de Neagoe Basarab a dus la disputarea vămii ocnei între cele două mănăstiri, Dealu şi Argeş, timp de un secol.

Despre exploatarea sării vorbeşte şi Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel (1583-1585) care arăta că sarea era albă ca marmura şi de calitate foare bună, scoasă în bolovani mari. Tehnologia extracţiei sării era foarte înapoiată, păstrându-se până-n zorii epocii moderne. Lucrătorii săpau gropi în pământ cu circumferinţa de aproximativ 2 m. Pentru a nu se dărâma pământul, groapa se căptuşea cu nuiele sau şipci de stejar numite ţambre. Exploatarea avea două puţuri, unul larg pentru intrarea lucrătorilor şi altul îngust pentru aerisire. Prin acest puţ intrau tăietorii (ciocănaşii), care lucrau în echipă (8-10). Săpau în linie dreaptă, folosind ciocane şi pene de fier, lungi, late şi bine ascuţite, pe care le potriveau în vâna sării, apoi băteau cu maiurile până se desprindea. Bolovanii erau tăiaţi în formă de lespezi şi cântăreau între 30-80 de ocale, uneori şi 200- 300 de ocale. Un ciocănaş foarte bun tăia cam trei bolovani pe zi. Cu ajutorul crivacelor, sarea era încărcată în burdufuri de piei de animale şi scoasă la suprafaţă, unde era transportată pe un fel de sănii cu boi şi clădită în grămezi. În jurul salinei mai lucrau dulgheri, fierari, lumânărari, dar şi scriitori, cantaragii, chelari, casieri, întreaga operaţiune fiind o activitate complexă ce se cerea bine organizată.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea judeţului Dâmboviţa i s-a impus toponimul „Drumul Sării”. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ştiri despre ocna de la Ocniţa sunt relativ puţine. În timpul lui Constantin Brâncoveanu, toate ocnele s-au aflat în atenţia domniei, care deţinea monopolul asupra sării, dar nu şi dreptul de proprietate. Sporirea numărului de saline a provocat o supraproducţie, fapt pentru care, pentru a stăvili scăderea preţului sării, s-a dispus închiderea salinelor Ghitioara şi Săraru, apoi Teişani. Printre cele patru ocne ce au rămas în funcţie s-a numărat şi Ocniţa. În cursul secolului al XVIII-lea disputa pentru „vama domnească” a sării de la Ocniţa între mănăstirile Argeş şi Dealu nu se mai întâlneşte. La 8 mai 1714 Ştefan Cantacuzino acorda mănăstirii de la Vâlcea vama sării de la Ocniţa care consta în 40 de bolovani din 100 extraşi, de asemenea, şi mănăstirii Dealu dijma de zece bolovani de sare din 100 extraşi. La 1715 Ştefan Cantacuzino a micşorat dreptul de dijmă al mănăstirii Dealu. Această măsura a fost luată datorită scăderii cantităţii de sare extrasă la Ocniţa. În tot acest secol, numărul exploatărilor de sare a rămas aproape acelaşi.

Un document de la 7 aprilie 1774 preciza că Ocna Mică de lângă Târgovişte îşi încetase activitatea. Au existat încercări de a menţine ocna de sare de la Ocniţa în funcţiune, dar cu toţii (domnie, administraţie, lucrători) s-au convins că exploatarea de sare, care jucase un rol important în viaţa economică a Ţării Româneşti, se apropriase de sfârşit. La 1890 D.P. Condurăţeanu, autorul „Dicţionarului geografic al judeţului Dâmboviţa” a menţionat existenţa sării la Ocniţa. În 1919 în urma ocupaţiei germane, lipsa sării s-a simţit la Târgovişte şi s-a încercat punerea în funcţiune, dar această iniţiativă a fost repede abandonată datorită sistemului primitiv de exploatare care nu mai corespundea timpului şi spiritului epocii contemporane.

Populaţie

Evolutia de tip flux relux, de la capitală a Tării Româneşti, la de reşedinţa de judeţ istoric, apoi de raion şi iarăşi de judeţ a influenţat procesul de populare al oraşului. În Evul Mediu şi în Renastere, Târgoviştea cunoaşte o creştere relevantă a populaţiei de la 6.000 – 7.000 la 40.000 la jumătatea secolului XVIII.

După ce decade din postura de capitală, urmează o descreştere. În 1832 statisticile indicau 3.824 de indivizi – 1.966 bărbaţi şi 1.858 femei – organizaţi în 537 de familii.

În perioada de progrs economic de după Unirea de la 1859 se consemnează  o creştere, populaţia numărând  8.299 de locuitori în anul 1892, din care 6.775 români, 616 bulgari, 392 evrei, 266 maghiari, 119 germani, 53 greci, 33 italieni, 16 ruşi.

În secolul XX evoluţia populaţiei a fost următoarea:

An Nr. locuitori
1912 18.719
1930 15.784
1938 18.730
1941 21.387
1848 20.963
1956 25.032
1966 29.763
1968 31.098
1970 33.359
1975 45.315
1977 61.500
1998 100.426

 

Dezvoltarea în ritm accelerat şi diversificat a economiei – după 1968 – a adus cu sine creşterea nivelului de trai al populaţiei, ceea ce explică dinamica sporului de locuitori şi descreşterea mortalităţii generale şi infantile în special.

Dupa 1990, când se produce o stagnare economică, urmată de o masivă migraţie a forţei de muncă în străinatate, se înregistrează o scădere rapidă a populaţiei.

În anul 2000 Târgoviştea avea 98.330 locuitori, iar la sfârşitul primului deceniu din secolul XXI populaţia număra 90.581 locuitori. Din totalul populaţiei active de 40.834 de indivizi, ocupaţi erau 34.967, în căutarea unui alt loc de muncă 3.063 şi în căutarea primului loc de muncă 2.804. Populaţia inactivă era reprezentată astfel: 21.630 de elevi şi studenţi, 16.210 pesionari, 4.409 persoane casnice şi 6.847 – în alte situaţii. Din populaţia ocupată de 34.967 persoane de ambele sexe 31.128 erau salariaţi, 1.162 patroni/inteprinzători privaţi, 2005 lucrători pe cont propriu, 8 membrii ai societăţilor agricole/cooperativelor, 634 lucrători familiali în gospodăriile proprii, 30 – în alte situaţii. După etnie, din 89.930 populaţie stabilă, 86.973 erau români, 2.555 romi, 226 bulgari, 88 maghiari, 49 germani, 33 greci, 17 sârbi, 17 turci, 16 italieni, 10 ucrainieni, 46 – de altă naţionalitate. Situaţia populaţiei după religie se prezintă în felul următor: 86.681 ortodocşi, 974 de religie evanghelică, 529 romano-catolici,  491 penticostali, 460 adventişti de ziua a şaptea , 450 creştini după Evanghelie, 61 de baptişti, 50 greco-catolici, 37 reformaţi, 32 musulmani, 13 de religie eveghelică de confesiune augustană, 5 creştini de rit vechi, 5 unitarieni, 4 evanghelică luterană sinodală, 8 mozaică, 88 fără religie/ atei.

Clima

Microclimat specific urban, cu ierni blânde şi veri răcoroase, temperatura medie anuală fiind de + 9,9˚C. În sezonul rece temperatura medie este de -2 ÷ -3˚C, iar în sezonul cald media se ridică la +21 ÷ +22˚C.  Pe fondul încălzirii globale a planetei, în ultimele două decenii s-a manifestat o tendinţă de încalzire a atmosferei cu aproximativ  0,7˚C. Aerul cald, de origine tropicală, a generat zile tropicale cu valori cuprinse între 35 – 40˚C, astfel că în ziua de 5 iulie 2000 s-a înregistrat maximum de temperatură în aer: 39,1˚C.

Valoarea amplitudinală termică de 20,8˚C este caracteristică unui climat moderat, fără valori termice excesive.

Datorită influenţei circulaţiei generale a atmosferei, dar şi a factorilor fizico-geografici locali, temperatura depăşeste sau coboară anumite praguri în funcţie de care are loc fenomenul de îngheţ. Cel mai timpuriu îngheţ poate avea loc în a doua decadă a lunii septembrie, iar cel mai târziu în prima decadă a lunii mai, ambele având efecte de calamitate. Nr. mediu al zilelor cu îngheţ este de aproximativ 180/an.

Advecţia maselor de aer generate de diferenţele barometrice create în urma transformării energiei solare în energie termică, influenţează suprafaţa activă de contact, astfel că dealurile înconjuratoare Târgoviştei formează un scut de protecţie în calea maselor de aer rece, polar,continental, fapt pentru care temperatura medie a aerului este mai ridicată, respectiv 2˚C, necoborând în general, nici în perioada rece a anului.

Arealul târgoviştean beneficiază de o cantitate medie de precipitaţii de 600 mm/an, din care 30-60 mm se înregistrează în lunile ianuarie – februarie, 50-150 mm în mai – iunie şi 390 mm în perioada iunie-august (maximum pluviometric). Precipitaţiile care ating sau depăşecsc pragul de 30 mm/mp (prag ce garantează rezerve substanţiale în sol), produc viituri pe Ialomiţa, datorită scurgerii accentuate pe versanţii dealurilor învecinate, unde defrisarea nemiloasă a pădurilor permite declanşarea fenomenului respectiv. Ploile de cea mai mare intensitate cad în perioada de vară, când se dezvoltă brusc nori convectori sub formă de averse, iar ploile de intensitate redusă cad tot timpul anului. Din luna mai, cantităţile masive de precipitaţii în 24 de ore înregistrează valori foarte mari, având ca efect colateral inundaţiile (cazul anilor: 1924, 1979, 1981).

Numarul zilelor cu ceaţă este de 50 – 55/an, frecvenţa mai mare evidenţiindu-se în perioada ocombrie – februarie. În dimineţile cu cer senin, datorită poluării industriale a oraşului, apar şi ceţurile de radiaţii.

În afara excepţiilor,  numărul zilelor cu polei în timpul iernii este în medie de 4 -5, iar a celor cu chiciură de 2-3. În timpul nopţilor senine, calme şi reci ale toamnei şi primaverii se depune bruma.

Grindina se formează în perioada caldă a anului, lunile mai – august , fiind însoţită de averse, oraje şi vijelii.

Fenomenul de rouă se înregistrează anual în peste 43 de nopti, din februarie – martie, până în noiembrie, cu evoluţia maximă în lunile iunie – octombrie, când atmosfera este calmă, cerul senin în cursul nopţii şi temperatura solului mai mare de 1˚C.

Alte informaţii:

Mediile anuale ale deficitului de saturaţie depăşesc 4,1 mb.

Nebulozitatea totală  lunară înregistrată: maximum în martie-aprilie – 6,6 zecimi şi minimum în lunile de vară – 3,8 zecimi.

Numărul zilelor senine este în medie de 110-120/an, iar a celor acoperite de 120-140/an.

Durata medie de strălucire a soarelui este de 1984 ore/an.

În sezonul cald suma insolaţiei este de 1401 ore, iar în cel rece de 584 ore.

Suma anuală a radiaţiei solare directe: 835 kwh/mp pe o pantă de 35˚

Suma anuală a radiaţiei difuze orizontale: 636 kwh/mp, iar în plan înclinat 620 kwh/mp

Valorile medii cele mai scăzute ale radiaţiei absorbite se înregistrează în lunile dec. – ian.: 1,6 – 2,1 kcal/cmp, cele maxime fiind înregistrate în lunile iunie – iulie: aprox. 12,1 – 13 kcal/cmp

Anual radiaţia terestră însumează 48 kcal/mp

 

 

 

Despre proiect

Proiectul se încadrează în Programul Operaţional Regional (POR) 2007-2013 – Axa prioritară 5 „Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului” – „Domeniul de intervenţie 5.3 – Promovarea potenţialului turistic şi crearea infrastructurii necesare, în scopul creşterii atractivităţii României ca destinaţie turistică”- Operaţiunea: „Dezvoltarea şi consolidarea turismului intern prin sprijinirea promovării produselor specifice şi activităţilor de marketing specific”.

Contact

Primăria Municipiului Târgovişte

Adresa: Str. Revoluţiei nr. 1-3, cod poştal 130011
Telefon: +40 245 611222 ; +40 245 613928
Fax: +40 245 217951
E-mail: primarulmunicipiuluitargoviste@pmtgv.ro
Website: www.pmtgv.ro

 

 

 

 

 

 

TRAFIC

Sunteți vizitatorul nr.:     
www.inforegio.ro

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României. Pentru informaţii detaliate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro